Eram acum vreo săptămână în celebrul 300, şedeam pe un scaun îngândurat în timp ce mă îndreptam cu vreo 40 pe oră spre casă. Stăteam lângă o domnişoară pe la vreo 20 şi ceva de ani, cu facultatea terminată, cel mai probabil medicină sau ceva asemănător ca specialitate.
Ok, probabil veţi spune că sunt prea multe detalii de la o simplă observare. Da, aveţi dreptate. Acum să vă spun restul poveştii, veţi afla pe drum cum de ştiu atâtea şi semnificaţia titlului.
Domnişoara asta, pe undeva pe la Ion Mihalache răspunde la telefon[nu prea mă interesa conversaţia, eu aveam căştile date cu sonor redus, ascultam câte ceva din lista mea de redare]. În schimb, ce mi+a atras atenţia era faptul că era foarte implicată în convorbire, aşa că m+am implicat şi eu, dar doar ca spectator.
Ce am aflat pâna la Piaţa Domenii: că tipa era asistentă pe Ambulanţă, şi că de vreo 3 luni lucra nu numai normal, ci făcea şi ore suplimentare fără să fi fost plătită. Convorbirea era cu colegul ei, şi îi repeta că nu e corect, că ea face de atâta timp în plus şi că tot nu a văzut niciun ban, etc.
În schimb, tipul nu părea prea emoţionat de povestea ei, şi [cred] o ţinea pe a lui, că vrea să îi mai dea câteva ture, că o să facă şi el pentru ea, şi, cred, îi mai promitea şi alte lucruri. Repet, doar cred lucrul ăsta, nu auzeam ce spunea el.
De la Domenii până la staţia cu ieşire spre Agronomie, Popişteanu parcă, tipa s+a înmuiat, şi credeam că urma să înceapă să plângă acolo. Motivul este, da, aţi ghicit, titlul. Voi încerca să reproduc ce a spus, deşi nu garantez că e prea precis, s+a întâmplat acum câteva săptămâni:
”[pauză după ce a zis ceva tipul ălălalt] Mda…da…ai reuşit, sincer, ai reuşit să mă loveşti unde mă doare, se vede că mă cunoşti. Într+adevăr, punctul meu slab… Ştii că voi face ce îmi ceri, pentru că… Îmi e frică de singurătate…de obicei nu spun asta cu voce tare, dar uite că m+ai făcut să recunosc[aici chiar am crezut că va urma să plângă]: Îmi e frică să nu rămân singură.”
Şi a coborât. Mi+aş fi dorit foarte mult să o fi urmat, să fi ascultat restul confesiunii sale, dacă ar mai fi urmat restul, şi să aflu mai multe despre ea, poate chiar să încerc cumva să îi spun că nu e singura care simte aşa şi că majoritatea simt asta deşi nu o recunosc, să îi spun că i+am admirat curajul de a recunoaşte lucrul acesta în public.
Dar nu am coborât, probabil că s+ar fi speriat dacă aş fi urmat+o. Oricum, m+a făcut, doar prin acele câteva cuvinte, să îmi dau seama de ce fac multe din lucrurile pe care le fac, şi multe din sacrificiile pe care le fac: pentru a nu rămâne în final singur, pentru a fi lângă oameni, persoane cu care să vorbeşti, să glumeşti, să discuţi şi lucruri serioase când e nevoie, să ai o companie plăcută lângă tine, pameni care la rândul lor îţi vor împătăşi lucrurile care îi presează şi îţi vor cere un sfat, nu care să apeleze la tine numai când au nevoie de ceva.
De ce a fost nevoie de o domnişoară de pe Ambulanţă pentru a mă face să simt aceste lucruri… Le simţeam şi înainte, într+adevăr, dar prin ea, prin ceea ce a spus ea, mi+am dat seama de ele, şi le+am înţeles mai clar, dacă pot spune aşa, în aşa fel încât vi le+am putut împărtăşi şi vouă, cei câţiva care vă perindaţi pe URL+ul ăsta
Voi încheia cu speranţa că aţi înţeles şi voi, la fel ca şi mine, mai clar trăirile pe care le încercăm mai ales acum, toamna.
Wiz out.
Wiz's Blog 