Generatia de dupa “Generatia de Sacrificiu”

Cred ca rolul generatiei noastre este de a intelege ca toate fiintele umane sunt oameni. De a intelege ca desi avem diferente, care de multe ori duc la conflict, la finalul zilei cu totii speram la ceva mai bun, cu totii vrem sa avem un loc sigur in care sa ne ducem viata.

generatia-mea-sunt-mandru-de-ea.-saraca

Ca “statutul” de om nu este dat de un guvern sau de o religie, si ca multe din conflictele pe care le intalnim si la care participam, chiar pasiv, sunt inutile.

Ca nu tarile, religiile sau nationalitatile sunt importante, ci modul d e a gandi, de a trai sau de a intelege.

Nu stiam ca exista atat de multi nationalisti romani, cel putin nu in lista mea de oameni de pe facebook. In acelasi timp, din proprie experienta va spun ca tot acestia sunt aceeasi oameni care zic zilnic ca Romania e o tara de rahat si ca daca vrei sa faci ceva nu stai in ea. Pai, hotarati-va. Fie e tara noastra si numai Romani™ au voie sa faca parte din ea, si toti Romanii™ sunt buni, fie e o Tara de Rahat™ din care trebuie sa “scapi” ca Ajungi Cineva™. Amandoua nu se poate. Fie suntem definiti doar de unde ne nastem sau de ce religie avem (si tinem cont ca In Vest™ majoritatea e protestanta, catolica sau nereligioasa), fie putem sa ajungem cat de sus putem, daca stim sa Ne Descurcam™.

Revin în 10 minute

Au trecut câțiva ani buni de când am scris ultima oară aici. Ei bine, am revenit. Cu cât petrec mai mult timp pe facebook și tot aud și văd știri care mă inflamează, cu cât pățesc mai multe lucruri ce ar putea să facă bine dacă le gândesc și exprim aici în loc de prin voi grai, cu atât realizez că blogul ăsta este important pentru mine. Așa că am revenit.

Ce s-a întâmplat de am dispărut? Am terminat liceul, am trecut mama lui de BAC cu bine și am plecat la facultate în țări străine, am terminat facultatea respectivă din țările străine și am revenit, spre dezamăgirea colectivă a majorității adulților cunoscuți de mine, pe plaiurile mioritice.

Deci, să nu încep o propoziție cu deci. La fel ca și înainte, voi continua să scriu aici despre problemele și opiniile mele, despre lucruri personale dar și despre lucruri ce mi se par de interes public. Bine am revenit ^_^

anigif_original-grid-image-28764-1387214459-3

De ce pupam mana care ne ia portofelul

Inchirieri de idei

Din America, numele romanesti suna toate la fel. Nastase, Cocos, Bittner sau Nica nu-s cu nimic mai exotice decat Basongo, Ilebo, Mweka sau Kakenge (am luat cateva nume la intamplare de pe harta statului Congo). Imi inchipui ca procurorul FBI care s-a ocupat cu dosarul nostru n-a avut emotiile romanului, pentru care numele astea duc cu gandul a costum scump, alta cravata in fiecare zi, girofar, vila imposibil de explicat si imunitate fara nici un fel de vaccin. Pentru nea’ Johnson de la FBI, toti astia par acum, la fel ca in replica aceea celebra din Star Wars, “my kind of scum”.

Aici si sta secretul acestui dosar, care scoate pentru prima oara in public o realitate subterana: terasele alea din Dorobanti sunt adevaratul sediu al guvernului Romaniei. Iar conturile din St. Martin si seifurile de pe yachturile de acolo ar putea fi foarte bine adaugate la PIB-ul tarisoarei jefuite cu zambetul…

View original post 437 more words

Fabrica de absolut, de Karel Capek

Încep prin a spune că am citit cartea la îndemnul cuiva, fiindu-mi recomandată ca o carte interesantă. Ceea ce mi s-a părut. Acum, înainte de a scrie această recenzie, am căutat coperta cărții pe Gogu, pentru a afla că aceasta e o carte foarte citită, care mai are câteva recenzii pe internet, cel puțin la prima vedere, probabil cele mai multe mai competente decât a mea. Oricum, pe Gogu Imagini am găsit coperta curentă și o altă copertă, mai veche, a aceleiași cărți. Le voi posta pe ambele aici, pentru că mi se par interesante.

Coperta veche:

Coperta cu care am citit-o eu:

Cred că dacă aș fi citit-o cu prima copertă ar fi fost mai hiper totul. Doar pentru imaginea lui tanti de pe copertă.

Revenind la carte, deși o copertă poate face cititorul să ridice sau nu o carte, despre ce este „Fabrica de absolut” a acestui scriitor SF ceh, care este celebru?

Premisa este relativ simplă: un inginer ceh, numit Marek, inventează un „gizmo” care realizează combustia perfectă, transformând 100% din materie în energie. Problema este că, în această carte, din cauza arderii perfecte, se produce un reziduu interesant, denumit Absolut, care este un fel de „esență divină”, primordială, cu puteri imense etc etc. Ideea e simplă: chestiuța asta putea să facă o groază de chestii atribuite încă de la începutul timpului cu Divinitatea (aici menționăm vindecări miraculoase, învieri, multiplicări de materiale, transformarea proverbialei ape în proverbialul vin și altele). Cartea practic prezintă ce s-a întâmplat în lume după ce s-au produs, în masă, Carburatoare (căci așa se numeau chestiuțele prin care se petrecea arderea perfectă).

Ce s-a întâmplat în lume? Păi, s-au creat secte, bazate pe influența Absolutului (care, evident, putea influența oamenii către credință), sectele au crescut, au ajuns și religiile mari să adopte Absolutul, și aici avem un capitol special în care catolicii îl deifică, acceptând Absolutul ca adevăratul Dumnezeu. Evident, existau mici diferențe între Absolutul fiecăruia (de exemplu catolicii îl identificau cu Duhul Sfânt, pe când ortodocșii îl vedeau ca Sfânta Treime nr. 1), așa că oamenii au început să își care pumni. Și și-au cărat, și și-au cărat, până când toată lumea a ajuns într-un război mondial din care ni se spune la final că au scăpat doar 13 bărbați, din cei care au luptat. La final ni se prezintă punctul de vedere al unora din cei cu sectele, care, între timp, datorită distrugerii Carburatoarelor, pierduseră puterile miraculoase și acum stăteau la un caltaboș să discute. Oamenii discutau despre război, despre credință, cum a fost etc. când apare un polițai care se lăuda că tocmai distrusese un Carburator ilegal (toate deveniseră ilegale după război) pentru că oamenii făceau „orgii” (descrise ca minuni și închinări la Divinitate), polițistul exprimându-și speranța că ăsta era ultimul Carburator din lume.

Cum îi spuneam și persoanei care mi-a recomandat cartea, mi s-a părut într-adevăr interesantă, dar în special pentru un paragraf de pe penultima pagină.În afară de paragraful acela, ce mi s-a mai părut interesant? Păi…ideea. Chiar e faină. Apoi situațiile. Dar mi s-a părut totul muult prea dus la extrem. Plus că sunt sărituri imense între capitole, și sunt capitole care nu au de-a face cu nimic. Evident, există simbolism, există simbolism extrem de mult în carte, de la numele anumitor personaje, la numărul 13 și mesteacăn și muuulte alte lucruri care nu îmi vin acum în minte. Și sunt multe „glumițe” sarcastice în carte, dar pe care eu nu le-am gustat. Oricum, aș putea sta aici toată noaptea (e 1:03 AM) spunând ce mi s-a părut disconcordant în carte, dar voi spune ce mi-a plăcut, și anume paragraful respectiv de pe penultima pagină.

Pe penultima pagină (scuzați cacofonia pronunțată) ni se spune că oamenii vor să salveze mereu omenirea, nu alți oameni. Că toată lumea are încredere în umanitate, dar nu în oameni. Ni se prezintă, astfel, o noțiune abstractă, care este pretutindeni, cu toții o cunoaștem, dar nu cred că am realizat până acum că OMENIREA e formată din OAMENI. Iar pentru a crede în OMENIRE trebuie să credem în OAMENI. Pentru a investi în OMENIRE, trebuie să investim în OAMENI. Asta e opinia mea, cel puțin, iar sfatul meu este acela că ar trebui să vedem mai puțin diferențele dintre noi și alții, și mai degrabă să vedem asemănările. Lăsând la o parte toată cearta legată de Divinitate, ar trebui mai întâi să credem în Oameni.

Wiz out.

BAC – Epilog

Melodia serii: T.I.O.N.

Deci, dragilor, s-a terminat BAC-u 2011. Ieeei, ieeeei. Romania a avut sub 50% promovabilitate. Mult sub. Unii spun ca 40-45%, cam așa. Și toți vin și întreabă de ce? Unii dau vina pe Funeriu, alții pe subiecte, alții pe copii, pe părinți, în mare pe etc-uri. Și pentru că până acum nu am văzut decât opiniile de la TV ale oamenilor de la grupurile școlare (deși nu am nimic cu voi, bravo vouă că aveți tupeu să vorbiți), opiniile „analiștilor”, opiniile celor care „am dat bacu acum X ani”, m-am gândit că o opinie în plus nu strică.

Eu am dat BAC-ul anul ăsta. Sunt printre cei 40% care au trecut BAC-ul anul ăsta. Nu contează media, e de trecere. Am avut camere de luat vederi în clase. Am dat BAC-ul la română, matematică și informatică. La matematică nu credeam că voi trece. Iată opinia mea despre BAC-ul de anul ăsta: a fost diferit. Din multe puncte de vedere. Începând cu metodologia, trecând prin camere și prin tam-tam-ul rezultatelor. Nu știu dacă BAC-ul a fost mai bun anul ăsta sau mai prost, cert este că arată niște rezultate adevărate. O să încep cu niște adevăruri din punctul meu de vedere, urmate de câteva opinii/sfaturi.

Adevărul #1:
BAC-ul de anul ăsta a fost mai ușor decât cel de acum 2 ani. Aproape la fel ca cel de anul trecut. Toate ideile, de subiecte de olimpiadă, de subiecte greșite la matematică, sunt porcării. Subiectele de BAC vor fi, în 99% din cazuri, corecte. La matematică au fost de tot râsul subiectele, și totuși s-a picat pe capete. Nici eu nu credeam că voi trece, dar am luat o notă respectabilă. Și asta rezolvând doar subiectele care nu aveau nevoie de mai mult de 3 rânduri de scris și neabordând 4 sub-puncte, fără a le verifica în detaliu. 5-ul se lua ușor, prin matrice(toate cele 3 puncte), primul punct de la subiectul II – 2 (trebuia făcut un calcul. Care dădea 0. Din al doilea egal), subiectul I – 1 (serios acum, să arătăm că între radical din 2 și radical din 5 e doar 2 ca număr întreg…) și subiectul III – 1 a și b și 2 a și b. Alea 2 pentru simplul fapt că le tot faci într-a 12-a. Asta dacă nu te chinui și tot faci exerciții pentru subiectul I, cu care iei nota 4, apoi mai faci încă 2 subpuncte și aia e. Dar pentru a lua 5 la mate, chiar trebuie să știi ceva materie. Și să faci exerciții. Ca să nu înțelegeți greșit. Eu am avut media la matematică constantă între 6 și 7 în toți cei 4 ani de liceu. Nu am învățat mai mult decât era nevoie, nu am făcut teme. Am vânat note și am reușit. Dar într-a 12a, cel puțin în semestrul al II-lea, am învățat de mi-au sărit capacele. Aș spune că 3 luni, în fiecare zi făceam câte un exercițiu de mate cel puțin. Sau o parte dintr-o variantă. Dar nu am lucrat mai mult de 1, 2 ore pe zi.
La română au fost mulți care au comentat că subiectul a fost mai greu ca la olimpiadă. Greșit, domnilor! Subiectul a fost enervant de ușor, plecând de la premisa că îl înțelegeai și nu erai tembel. Ideea era simplă: subiectul I a fost ca întotdeauna, acceptabil. Sinonime, tâmpenii. Ceea ce i-a derutat pe mulți au fost mărcile genului epic. Asta e, alea erau 4 puncte maxim. Subiectul al III-lea a fost Iona sau Caragiale, sau, pentru puțini, Jocul ielelor. Eu am discutat Iona, pentru că nu mi s-a părut că pe Caragiale aș avea atât de multă libertate în exprimare. Apoi, subiectul de 10, cum au spus mulți (și aveau dreptate), subiectul al II-lea. Citatul lui Stănescu „a avea un ideal înseamnă a avea o oglindă”. Ăla a fost greu. Și interesant. Pentru că e foaaarte interpretabil. Au fost profesori care au spus că trebuia să îl cunoști pe Nichita ca să îl faci bine. Din ce știu eu de Nichita Stănescu și de necuvinte, citatul e un pic aiurea. Dar mi-e să nu mă arunc în ceva ce nu cunosc. Deci aici aștept opinii. De ce a fost așa greu la română? Pentru că trebuia să îți expui opinia și să ți-o argumentezi. Mai ales la subiectul al II-lea, unde ideea principală e de a-ți susține punctul de vedere. Iar într-un sistem în care ești învățat că trebuie să înveți pe de rost comentarii, cine mai are timp de opinii? Evident, oamenii cu blog xD În altă ordine de idei, nu înțeleg de ce oamenii care cred că Nichita Stănescu e tipă se miră că au picat. Sau cei cu Ultima/Întâia noapte la subiectul al III-lea. Cum să nu vezi „dramatic” și „Caragiale” în formulare? Sincer acum.

La info nu comentez. Mi s-a părut perfect subiectul. 5 foarte ușor, 9 se lua ok, 10 pentru performanță. Asta dacă, bineînțeles, știai materia și teoria.

Deci. Promovabilitate sub 50% în țară. De ce?

Primul suspect: Daniel Funeriu.
Actualul ministru al educației, cel cu ideea de a nu mai lăsa copilașii să copieze, cel cu ideea camerelor în sala de clasă. M**e că vrea un bac corect, cu rezultate corecte, că vrea o reformă cât de cât adevărată, cel puțin din punctul de vedere al BAC-ului.

Al doilea suspect: camerele de luat vederi.
Din cauza lor s-au dat câțiva copii afară din examen, nu s-a mai putut face schimb de ciorne în timpul examenelor, au fost dați afară și câțiva profesori care au lăsat copiii să copieze. M**e vouă, că sunteți HD.

Al treilea suspect: profesorii de la clasă.
Da, normal. Ei trebuiau să ne învețe 4 ani de zile, să ne ajute să învățăm și să luăm BAC-u. Da ei nuuuu, veneau cu alte chestii, vorbeau de viețile lor sau mai cine știe ce. M**e și lor că nu ne ascultau și nu făceau orele pe placul lor

Al patrulea suspect: copilașii.
Noi, cei care am dat BAC-ul. Nimeni nu ne înțelege că CoD-u e mai important ca materia la mate, sau că mie nu îmi place Călinescu. Ei mă obligă să dau BAC-u, că îmi trebe diploma ca să mă angajez ca instalator (e adevărată asta, chiar îți trebuie diplomă de BAC la tot…)

Al cincelea suspect: sistemul.
Învechit. Profi și materie veche, nu îi mai interesează de copii, ci doar de niște note. Totul a devenit un automatism.

Vă dați singuri seama ce e sarcasm și ce nu. De ce e Funeriu de vină? Nu știu. De ce sunt camerele? Nu știu. Acum hai la ceilalți 3 suspecți: copiii. Când știi că toți cei mai mari ca tine au copiat la BAC, de ce nu ai copia și tu? Când știi că merge cu copiuțe, de ce să nu faci și tu asta? Sunt complet de acord, dacă poți să treci de sistem , fă-o. Dar ai și un plan de rezervă. Aici a fost marea problemă. Înțeleg să mergi pe principiul că vei copia, dar măcar știi și tu un pic de materie ca să treci, în cazul în care nu merge să copiezi. Nu îți lua mai mult de ultimele 2-3 luni de școală. Din cele 48 din cei 4 ani de liceu. Profesorii. Nu am prea mult ce să spun aici. Sunt profesori buni și profesori nu prea buni. Ceea ce trebuie să facă un profesor, în opinia mea, e să ghideze elevul spre cunoaștere, nu să îi bage cu forța. Un profesor trebuie să își explice materia, nu doar să o predea. Să facă elevul să înțeleagă și să placă materia, nu doar să treacă prin niște lecții. Cu prilejul ăsta vreau să îi mulțumesc profesoarei Adriana Benchea, pentru că a fost prima profesoară de română care mi-a deschis ochii la lucrurile astea, și la faptul că unii profesori chiar pun preț pe opinia elevilor. În ultimul rând, sistemul. De ce? E învechit. Chiar e. Rezultatele spun asta. Toate statisticile. Da, 40% au promovat, 60% au picat. Ce înseamnă asta în viața reală? Din 200000 de copii, peste 120000 au picat BAC-ul. 120000 de copii care vara asta și-au văzut viitorul făcut praf, visele lor și tot restul. Ion, Ana, Achim sau cum îi mai cheamă. Părinți și copii care au plâns din cauza asta. Copii care cel mai probabil și-au luat bătaie acasă. Există, sunt printre noi. Dar sistemul ne-a învățat să-i vedem ca numere. Asta e. O să discut despre sistem într-un post viitor.

Ce am făcut eu la BAC? Am luat. Mai mult decât mă așteptam, mai mult decât aveam nevoie pentru facultate. Și faptul că am sintetizat Iona pe blogul ăsta chiar m-a ajutat la română. La mate luam mult mai mult dacă chiar mă implicam. Iar la info…am greșit la o grilă (evident, ar spune diriginta mea) și niște mici erori de programare. Eu am făcut bine. 120.000 de alți elevi nu. Și nu e doar vina lor.

Wiz out.

Necuvinte, de Nichita Stănescu

Este ciudat că poezia asta nu se studiază în general la liceu, mie mi se pare mai importantă pentru creația lui Stănescu decât „Către Galateea” sau „În dulcele stil clasic”. Dacă aceste două poezii sunt poezii de dragoste la prima vedere, și de existențialism la o privire mai aprofundată (cel puțin la Galateea), „Necuvinte” este o artă poetică care descrie filozofia lui Nichita Stănescu asupra poeziei și asupra forței creatoare. Asemenea lui Blaga, și Nichita Stănescu are o viziune și o abordare proprie a poeziilor, a inspirației și a modului în care un poem ar trebui scris. Așa că, pentru a nu mai lungi vorba, hai să ne înfruptăm din ultima poezie pe ziua de azi, „Necuvinte”, de Nichita Stănescu.

La prima citire poezia pare bizară, alăturând neologisme unor teme ale naturii și ale creației, repetând versuri parcă din senin și idei și neavând o compoziție stabilă, totul părând, parcă, să stea a se prăbuși. Din punctul de vedere al compoziției trebuie să spune că Nichita Stănescu este cel mai „tânăr” poet pe care îl studiem, poate doar depășit de motocicletele lui Cărtărescu. Astfel, Nichita Stănescu a avut parte de toată evoluția lui Eminescu, Blaga și Bacovia înainte de a se apuca să scrie.

Cum spuneam mai devreme, poezia pare haotică. Și probabil că este, dar are câteva idei revoluționare bune. În primul rând cuvântul „laser” (lingvistic) este prezent încă din primul vers, ca o „amenințare” la limba veche. Eul liric vrea să taie, să topească realitatea. Eul dorește să ajungă la cuvântul primar, elementar, la cuvântul dumnezeesc, pentru a-l putea folosi în recreerea lumii într-o lume mai simplă, a ideilor simple și imediate, fără sensuri și abordări subtile. În viziunea eului liric, atunci când a fost creată lumea, au fost create lumina, apele și peștii, iar peștii au fost aruncați în ape. Cu ajutorul laserului lingvistic, eul liric ar putea separa din nou lumina de ape și peștii de ape. Apa poate fi interpretată ca un mediu care diluează sensul adevărat al cuvintelor, cel din cauza căruia cuvintele nu mai sunt atât de puternice, iar peștii pot fi interpretați ca cei care se hrănesc cu cuvintele care au „picat” în apă. La fel ca și în „Corola de minuni a lumii” a lui Blaga, și Necuvinte poate fi interpretată ca un manifest al folosirii cuvintelor cu sensul lor denotativ, pentru ca cititorul să poată accesa mai ușor mesajul. Ceea ce ar fi interesant aici ar fi să cunoaștem istoria lui Stănescu și să înțelegem de ce a ales abordarea asta.

Poezia în sine este cel puțin ciudată. Are 5 catrene fără rimă și cu măsura inegală. La fel ca la Blaga, este folosit ingambamentul (continuarea ideii de la un vers la altul fără folosirea majusculei la începutul versului), iar ideile prezentate sunt prezentate într-un mod repetitiv, aproape obsesiv,cu scopul de a arăta nevoia urgentă a necuvintelor, a acestei noi convenții de scriere.

Alături de necuvinte, Nichita Stănescu a adus în literatură română și conceptul de logică poetică, care este elementul cititorului sau al poetului de a înțelege necuvintele și de a le putea, la rândul lui, folosi pentru a crea.

Ideea lui Nichita Stănescu este una care este cu siguranță interesantă și merită explorată, încercând să folosim și noi acel „laser lingvistic” la care eul liric visează.

Wiz out.

P.S.: Pentru că este foarte greu de găsit poezia asta pe internet tocmai din cauza faptului că nu se studiază în general la clasă, o voi copia aici, în continuare.

Visez acel laser lingvistic
care să taie realitatea de dinainte,
care să topească şi să străbată
prin aura lucrurilor.

Acel cuvânt îl visez
care a fost la-nceputul lumilor lumii,
plutind prin întuneric şi despărţind
apele de lumină,

născând peşti în ape şi născând
ape şi lumini în lumină,
născând peşti în ape şi născând
ape şi lumini în lumină…

Visez acel laser lingvistic
care să taie realitatea de dinainte,
care să smulgă întruna luminii
partea ei de apă, cu peşti.

Care să smulgă întruna luminii
ce e apă cu peşti în ea şi s-o lase
tot mai pură şi mai singură şi mai pură,
până când se face din nou
întuneric.(Nichita Stănescu, Necuvinte)

Plumb, de George Bacovia

Sau ce aberăm la ora 3 noaptea. Ideea e simplă. Ce voi zice în continuare nu am găsit în nicio carte de bac, în niciun comentariu. E doar o idee care mi-a apărut în cap de la oboseală și dorința de somn. Și cum astea sunt cele mai bune (știu ATÂT de multe persoane care sunt creative noaptea. Plus japonezii au un ritual întreg de creativitate în care stau 3 nopți nedormiți și după aia fac brainstorming), hai să vă zic ce părere am eu despre Plumb.

Mai întâi să discutăm un pic despre simbolism (pentru că poezia este simbolistă). Simbolismul este un curent care a apărut după romantism. Unii spun că a apărut ca reacție la romantism, alții că a apărut ca un complement la romantism. Ideea e că a apărut. Ce voiau simboliștii? Simplu. Să scrie sentimentele așa cum sunt. Nu mai stăm 5 ani să rafinăm o poezie. Avem o idee, o scriem. Nu ne interesează prea mult de prozodie, ceea ce vrem este să transmitem idei. Vom folosi imaginile care ne apar în cap atunci când avem o idee pentru a descrie sentimente. Imaginile respective le vom pune pe hârtie așa cum sunt, fără să le înfrumusețăm, pentru ca apoi cititorii să poată înțelege și culege ce vor ei din ceea ce le dăm noi. Este un concept care mie mi se pare foarte frumos. O să vedeți la ce am ajuns eu de la Plumb.

Nu o să discut prea mult despre simbolismul românesc, voi spune doar că a avut patru etape, ultima fiind reprezentată de G. Bacovia. Eu nu cred că Bacovia era sănătos mental. Sincer. Nimeni care își descrie imaginile mentale ca având cadavre în descompunere și abatoare cu sânge proaspăt nu poate fi descris ca „întreg la cap”. Ceea ce el a adus în poezia românească este folosirea exhaustivă a simbolurilor și a culorilor pentru a reprezenta idei și stări. El a adus înțelesuri noi culorilor. De exemplu, galbenul, care este predominant în poeziile sale, reprezintă depresia, albul, nebunia, violetul, monotonia. Cam atât despre autor, hai să ne înfruptăm din Plumb și din viziunea mea asupra lui.

Plumb este arta poetică a volumului de poezii cu același titlu, primul volum de poezii al lui Bacovia. Poezia în sine este scurtă. În două catrene ne este prezentată o atmosferă sumbră, plină de plumb. În 6 din 8 versuri există cuvântul plumb. Sicrie de plumb, coroane de plumb, flori de plumb sunt primele referințe, cele din prima strofă a poeziei. Ceea ce mi-a atras atenția a fost versul „Stau singur în cavou”. Eul liric stă singur într-un loc închis, înconjurat de elemente compuse din același metal, elemente care, în mod obișnuit, nu sunt din plumb. Sicriele sunt de lemn, nu de plumb, florile sunt organice iar coroanele sunt ori din flori ori din plastic. De ce s-ar transforma toate în plumb? Hai să ne gândim un pic la o situație asemănătoare, doar că înlocuiți plumbul cu un metal un pic mai prețios. Aurul…

Legenda regelui Midas este următoarea: regele ajută un satir (creaturile magice ale lui Dyonisos),iar în schimb, Dyonisos îi permite să își pună o dorință. Regele cere să i se dea puterea de a transforma totul în aur. Zeul îi acordă puterea respectivă, Dyonisos fiind și zeul farselor (echivalentul lui Loki din mitologia scandinavă), vă dați seama că nu era o idee prea bună de a te încrede într-un zeu care vrea să îți împlinească dorințe. Regele atinge niște flori din grădina sa doar pentru a le vedea transformate în aur, același lucru se întâmplă eventual cu multe alte lucruri, inclusiv fiica sa.

Dacă privim eul liric din poezie prin prisma acestei legende, putem asuma că puterea sa este o variație „pervertită” a puterii regelui Midas. Unde Midas transforma totul în aur, eul liric transformă tot ceea ce atinge în plumb (deși nu știm de ce eul liric era în cimitir, asta e la nivelul imaginației). Astfel, acesta ajunge să transforme și florile, și sicriele și coroanele în plumb. Drama eului liric se adâncește o dată cu strofa a doua, așa cum și cea a regelui Midas crește când acesta își transformă fiica în aur. În cazul eului liric, amorul său a devenit „de plumb”, în timp ce dormea. Probabil, din dorința unui gest tandru, eul liric a încercat să își mângâie iubita, uitând de puterea sa, doar pentru a o vedea trasformată în plumb, și, pe deasupra, nemaivăzându-i niciodată fața, pentru că aceasta „dormea întoarsă”. „Amorul” lui dormea pe flori, evident, „de plumb”, un episod ce ne duce cu gândul la un episod asemănător din Romeo și Julieta, doar că aceasta este întors. Așa cum Julieta s-a trezit din aparenta-i moarte doar pentru a-l găsi pe Romeo mort lângă ea, așa putem vedea eul liric lângă corpul amorului său, atât Julieta cât și eul greșind. Eul atingând amorul și astfel prefăcându-l în plumb, iar Julieta, care băuse prea multă otravă falsă, motiv pentru care nu s-a trezit la timp ca să oprească moartea lui Romeo. Neputincios, eul liric stă lângă ceea ce este probabil mormântul amorului său, imaginându-și, în delirul său din cauza pierderii suferite, „aripile” pe care amorul, ca și concept, le-ar fi putut avea, dar care, tot din cauza sa, au devenit de plumb.

Poezia are o rezonanță neobișnuită și o muzicalitate sumbră, cu multe consoane grele. Asemenea unei înmormântări, poezia „Plumb” poate fi privită din multe puncte de vedere, din multe perspective. Unii o vor privi ca o poezie sumbră, întunecată, din care nu se mai poate scăpa, în timp ce alții o vor privi ca pe o eliberare a sentimentelor autorului transpuse în eul liric.

Wiz out.