Luceafărul, de Mihai Eminescu

Toți îl știm pe Eminescu, pe Mihail Eminovici, pe numele lui adevărat, cel mai mare, mai influent, mai romantic poet român. Asta am învățat în clasele mici. Somnoroase păsărele, pe la cuiburi se adună, se ascund în rămurele, noapte bună. Astăzi vom discuta despre capodopera creației eminesciene, Luceafărul. Din păcate nu cred că mă voi putea ridica la măiestria lui Eminescu sau a diverșilor critici, mai ales din punctul de vedere al vocabularului pe care îl voi folosi, dar o să încerc să scriu opinia mea despre Luceafăr, împreună cu informații folositoare pentru comentarii. Să începem deci, Luceafărul, de Mihai Eminescu.

Înainte de a începe descrierea prorpiu-zisă a catrenelor din Luceafărul, voi discuta un pic despre ce a stat, aparent, în spatele Luceafărului. Eminescu a publicat Luceafărul în 1883 în revista Convorbiri Literare, a lui Titu Maiorescu, și a fost citită pentru prima oară în cadrul Junimii, la insistențele aceluiași Maiorescu. Deși inițial a fost primită cu dezinteres și scepticism, Maiorescu a crezut în Eminescu. Luceafărul este un basm adaptat într-o poezie, basmul din care se inspiră fiind „Fata în grădina de aur”. În acest basm, o fată se îndrăgostește de un zmeu, îi spune că trebuie să fie muritor pentru a fi cu ea, zmeul fuge să devină muritor, nu reușește, iar când se întoarce o găsește pe fată cu un alt tip. Ca să se răzbune, zmeul prăvălește un bolovan peste fată în timp ce băiatul rămâne în viață pentru a-și vedea dragostea cum moare. Eventual moare și el din cauza suferinței provocate de zmeu. Pentru că Eminescu și geniul eminescian erau deasupra ideii frivole de răzbunare, în prima adaptare zmeul le prorocește doar să nu moară în același timp. După 4 adaptări în timp de 5 ani, Eminescu scoate cea de-a 5-a variantă, cea pe care cu toții o cunoaștem acum ca fiind Luceafărul.

Toți știm că Luceafărul este capodopera creației eminesciene. Dar de ce este acest lucru? Luceafărul combină toate temele pe care le-a folosit Eminescu într-un poem de 98 de strofe, catrene, structurat în 4 tablouri. Chiar sunt prezente toate temele lui Eminescu. La română, la matematică, isto…oh. Celalte teme. De la tema iubirii neîmplinite, tema cosmosului, tema genezei, tema geniului care nu se poate adapta în lumea asta (ca și cum ai spune că geniul este supus patului lui Procust *wink*) și tot restul de teme eminesciene, împreună cu motivele aferente lui Eminescu și romantismului. Motivul nopții, motivul fecioarei, timpul medieval etc. Rezumatul poeziei este următorul. Puștoaică se uită pe geam, vede Luceafărul, se îndrăgostește, Luceafărul la fel, îi face 2 vizite semi conjugale (ni se spune că îi pune mâna pe piept) dar tanti a noastră, fecioara între sfinți și luna între stele, nu vrea să devină super-oamă, ci îl cheamă pe Luceafăr jos de pe cer, din rolul său de semi-zeu, să devină muritor pentru a putea fi cu ea. Luceafărul, ca orice bărbat, acceptă oferta și pleacă spre tac-su cu intenția de a deveni muritor. Între timp mironosița, acum numită Cătălina, iese din palat, se întâlnește cu Cătălin, un puștan glumeț care tot făcea aluzii că ar trebui să fie împreună ei doi. În acest timp (nu știu de ce dar am în minte o bandă desenată cu Luceafărul) Luceafărul pleacă prin timp înapoi la Demiurg (tac-su) să îi ceară murirea (opusul nemuririi). Ne este prezentată călătoria înapoi în timp și spațiu, prin chaos, până la începutul tutuor, și discuția Luceafărului, acum numit Hyperion, cu Demiurgul. Demiurgul, ca orice tată cu avere și copii superiori, mai are un pic și îi dă un capac Luceafărului, spunându-i că îi dă orice alte super puteri (să creeze munți, să conducă armate întregi) dar nu îl poate face nemuritor. Aici am găsit o explicație interesantă pentru acest lucru, explicație destul de logică. Luceafărul exista de la începutul lumii. Ca să îl facă muritor, Demiurgul ar fi trebuit să distrugă și să reconstruiască tot, doar pentru dorința Luceafărului. Într-un final, Demiurgul îl îmbie pe Hyperion să se uite pe Pământ, să vadă ce îi face dragostea. Tabloul al patrulea este tabloul în care ni se prezintă cei doi tineri blonzi, stând undeva în natură, sub un tei și fiind foarte îndrăgostiți. Fata, ca orice altă fată a lui Eminescu, încă este nostalgică cu privire la Luceafăr, așa că îl cheamă din nou. Acesta apare, destul de enervat, și, pe scurt, le spune că el va fi mereu sus, nemuritor, în timp ce ei vor fi muritori. Ultimele patru versuri sunt singurele pe care le-am învățat vreodată, pentru că mi se par monumentale „Trăind în cercul vostru strâmt, norocul vă petrece, ci eu în lumea mea mă simt nemuritor și rece.”. Versurile astea arată condiția geniului eminescian, care nu este înțeles de lume așa că trebuie să trăiască într-o sferă superioară, dar singur.

Ce-i drept, mi-a plăcut Luceafărul, pentru că îmi plac romanticii. Sunt de acord cu ei în privința timpului medieval ca cel „perfect” romantic și, deși am câteva neplăceri legate de poezie în sine, în mare pentru că empatizez cu Luceafărul, mi se pare o poezie foarte faină. Ne este prezentată toată creația eminesciană, de la început la Luceafăr, și toate credințele lui Eminescu cu privire la lume. Putem spune că Eminescu se transpune în personajele din poemul său (și nu greșesc spunând personaje, pentru că Luceafărul nu este doar în genul liric), fiind Geniul în Luceafăr, fiind Creatorul în Demiurg, fiind Omul Îndrăgostit în Cătălin și Ființa care vrea să asceadă spre absolut prin Cătălina.

Scurt, pe tablouri, elementele importante. Primul tablou. Fata de împărat și Luceafărul. Important este că Luceafărul vine la ea de 2 ori, o dată ca înger și o dată ca demon (pe care îl putem vedea ca pe un înger căzut), venind de fiecare dată prin medii reflective (o dată din oglinda ei, a doua oară din lacul din jurul castelului). Fata îl respinge pe motiv că nu este uman. Luceafărul vrea să devină uman și pleacă.

Tabloul al doilea. Fata de împărat devine Cătălina (i se dă un nume pentu a fi individualizată, în loc de un ideal al fetei de împărat) și îl cunoaște pe Cătălin, un paj. Cătălin îi spune Cătălinei că îi este dragă etc, etc, iar Cătălina admite că, pentru că îi este asemănător, mai mai s-ar potrivi ei doi. „Te cunoşteam pe tine, Şi guraliv şi de nimic, Te-ai potrivi cu mine…”.

Tabloul al treilea este cel mai EPIC pe care l-am citit la Eminescu. Ne este prezentată ascederea lui Hyperion prin timp și spațiu către Demiurg, iar imaginea creată este foarte trippy.
„Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.
Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger ne ntrerupt
Rătăcitor prin ele.
Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentâi,
Cum izvorau lumine;
Cum izvorând îl înconjor
Ca nişte mări, de-a-notul…
El zboară, gând purtat de dor,
Pân piere totul, totul;”
Serios acum. EPIC. Eventual, ajunge la Demiurg, îi spune dorința, acesta îl refuză, îl roagă să se uite în Tabloul al 4-lea ca să se convingă.

Al patrulea tablou are puține versuri și reprezintă doar găsirea celor doi tineri de către Luceafăr și cuvintele acestora. Cei doi par fericiți împreună iar Luceafărul își bagă picioarele.

Doamne. Poezie lungă. 98 de strofe. Oricum. Sunt muulte lucruri prezente. De la faptul că are elemente ale tuturor genurilor, personaje și acțiune pentru epic, dialog pentru dramatic și tot restul pentru liric, la faptul că sunt prezente muuulte teme. Serios acum. Citiți Luceafărul. Nu vă ia mult. După aia încercați să vă faceți singuri o părere.

Wiz out.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s