Dragă

“All characters and events in this show –even those based on real people– are entirely fictional. All celebrity voices are impersonated … poorly. The following program contains coarse language and due to its content it should not be viewed by anyone.”

Serios, e un text EXTREM de lung. Gen, 4 pagini la font 12 in OpenOffice(aka Word pentru săraci). Îl citiți pe riscul vostru, cu 1 condiție. Dacă îl citești pe tot te rog lasă un comment🙂 Dacă nu îl citești pe tot, pune bookmark și întoarce-te cândva să îl citești. Hehe. Dă pe „More” sau „Mai mult” ca să începi să citești.

Imagini i se derulau prin față ca un film alb negru al lui Coppola e catifeaua mesei din sufragerie. Stătea la masă de câteva ore cu coli de hârtie goale în față și cocoloașe de hârtie mâzgălită peste tot primprejur. O altă hârtie cu câțiva mililitri de cerneală pe ea tocmai a zburat către podeaua goală din cameră. Așa era camera lui, goală: niște pereți albi, neinteresanți, două ferestre mari dar prăfuite de timpul care trecuse fără să îi pese cuiva de ele și masa mare, rotundă, cu catifea roșie pe ea până în podea, completă cu un scaun vechi de lemn, de pe vremea bunicului.

Încerca de săptămâni să scrie dar nu reușise să pună mai mult de 2-3 propoziți pe hârtie. mereu i se părea ba inutil, ba pueril, ba prea simplu ba prea complicat, mereu i se părea că are un pic prea mult sau prea puțin, că nu îi va place sau, mai rău, că deși nu îi va place îi va spune că îi place pentru că este prietenă cu el. Își petrecea zilele la masa de scris și nopțile în dormitor, stând în pat și uitându-se pe micul cerc pe care îl ștersese în fereastra din dormitor la lună. Luna era singurul lui prieten, singurul confident, cea căreia putea să îi spună orice iar ea va asculta și nu îl va critica niciodată(trebuie să înțelegeți că el nu a văzut niciodată marea, altfel probabil s-ar fi mutat la mare ca, împreună cu marea și luna să poată scrie un roman despre vise și visuri).

Avea doar o bucățică de geam șters pentru că voia să vadă doar luna, nu și oamenii din jur, cu mașinile lor și grijile lor și țipete și pseudovieți. Niciodată nu i-a înțeles: de ce ar da cu piciorul la viața împreună cu persoanele iubite, în mediul îndrăgit, ca să fie mai aproape de persoane antipatice, cu care nu au mai nimic în comun, dar cu care se salută și se prefac că se respectă reciproc. Iar apoi să ajungă acasă doar pentru a-și vărsa nervii pe politicieni sau pe sporturi în fața unei cutii cu zgomote și culori.

Avea și el culorile și zgomotele lui. Culorile erau mereu estompate de geamurile neșterse, așa că pe pereții albi se reflectau galben bolnav, albastru rece și un verde prea pal, dar îi plăceau, pentru că el le influențase, el le făcuse să fie așa, și le putea schimba oricând dorea, le putea face puternice sau să le estompeze și mai mult până când dispăreau. Era o viață aparent ușoară, să trăiești doar în lumea ta, aproape de lună și de lucruri care ți se supun ție. Dar nu era așa și cu oamenii. Ei erau ciudați, mereu vorbeau ciudat, spuneau ce nu voiau să spună și nu spuneau ce voiau să spună, râdeau când voiau să plângă și rămâneau retrași dar nu chiar când voiau să pară interesanți.

Totul se schimbase însă de când o întâlnise pe ea: i-a bătut într-o zi, simplu, la ușă, de 3 ori și jumătate, iar el i-a deschis.

„Bună! Tu ești Andrei? Da, trebuie să fii, nu mai văd pe nimeni pe aici iar pe ușă scrie doar un nume în orice caz, Andrei Paciu, nu scrie mai multe.” Avea o voce înaltă și vorbea repede, părând să nu respire între propoziți. „Oricum, bună!”

„Da, ai mai spus asta o dată. Te pot ajuta cu ceva?”

„Eu sunt Ana, eram prin cartier și mi-am zis să ajut un străin, iar când ți-am văzut geamurile,mi-am dat seama că într-adevăr ai nevoie de ajutor, asta dacă nu ești mort,pentru că, serios, să ai geamurile atââât de murdare…asta nu e de bine. Dar nu ești mort, nu? Adică, sper că nu, pentru că m-aș speria destul de rău și, știi tu, ar trebui să plec și atunci nu te-aș mai putea ajuta și m-aș simți vinovată pentru că nu te-am ajutat. Dar nu, arăți…ei bine, hai să zicem doar că nu arăți mort. Deci, asta e casa ta? Jos scrie că sunt 3 camere, dar locuiește doar o persoană. De ce stai singur?” Ultimele întrebări le-a adresat în timp ce se strecura pe lângă Andrei în casă, lăsându-și cu o grație aproape felină încălțămintea la intrare și zburdând în prima încăpere în stânga. Din păcate a descoperit curând că

„Aia e baia. Și nu am nevoie de ajutor, geamurile sunt așa pentru că nu vreau să văd mai mult. Nu știu dacă ai observat, dar era un loc curat pe geamuri. Dacă ar fi după mine, aș zidi totul mai puțin peticul acela, dar nu pot.”

„Da, ai o baie foarte interesantă, stilul în care a fost construită este…comunist, ceea ce e drept(menționăm faptul că toate blocurile din orașul în care stătea Andrei au fost construite în perioada comunismului). Oricum, de ce să nu vezi ce e afară, dragul meu Andrei? Pot să îți spun „dragule”? Da, dragul meu, de ce să nu vezi ce e afară? Afară e o lume plină de soare, de oameni, de viață, de bucurie și de copii care se joacă, unde fiecare este stăpân pe destinul lui.” spuse ea, ieșind un pic jenată din baie, dar regăsindu-și momentum-ul foarte repede.

„De fapt, este o lume plină de penumbră, unde soarele are mereu dinți, plină de pseudo-oameni, unde oamenii adevărați sunt văzuți ca scursuri iar cei din turme sunt văzuți ca lideri și respectați, pină de imitații de vieți, goale și lipsite de sens, de zâmbete înghețate pe chip pentru a face plăcerea celor din jur, de copii care au uitat sensul jocului, care iau totul ca pe o competiție în care, scuză-mi exagerarea, omori sau ești ucis și unde destinul tuturor este controlat de cei din jur, niciodată de persoana în cauză. Așa că îmi cer scuze, dar nu cred că este o lume prea interesantă sau, în orice caz, care să aibă ceva care să mă intereseze.”

Pentru o clipă zâmbetul de pe chipul Anei pierise, părând a reflecta asupra a ceva, probabil asupra spuselor lui Andrei. Dar a durat doar o clipă.

„Bine, dragule, să presupunem că totul este așa cum spui tu, că totul este trist și gri și înfricoșător și mai cum spui tu. Atunci eu de ce exist? De ce am venit de bunăvoie la tine și am sunat și de ce vreau să te ajut? Vezi? Exact încruntarea asta de pe fruntea ta, exact asta care a dispărut acum înlocuită de uimire, îmi dă mie dreptate.” Deja deschisese ușa unei alte camere, în timp ce Andrei stătea cu stoicism lângă ușă servind foarte bine rolul de opritor de curenți de aer.

„Dar nu mă inviți la un ceai? O cafea, o țigară, un șters de praf sau orice faceți voi, cei care vă izolați de lume, toată ziua? Hai, te rooog, lasă-mă să îți arăt că afară e o lume frumoasă. Uite, dacă vrei te las să păstrezi și geamurile așa cum sunt, doar dă-mi o șansă.”

Oftând și scâpându-i un mic „Doamne, de ce eu?” Andrei a închis ușa cu piciorul după care i-a arătat Anei unde este sufrageria și i-a adus un scaun pe care să stea, după care a anunțat că se duce să „Facă un ceai. Nu te mișca, vin în 5 minute, după care vei pleca.”, evident urmat de „Cum spui tu, dragule. Doar avem o viață de trăit, deci nu te grăbi!” după care s-a ridicat foarte grațios de la masă și-a reluat explorarea casei, având grijă să ocolească bucătăria în care era Andrei.

„Doamne, cât de jenant și în același timp ironic. Tocmai mie, din toți oamenii, mi-a venit o iubitoare de viață, cineva care crede că totul e frumos în Univers și că dacă ceva se întâmplă rău, trece în 5 minute. Parcă văd că i se și pare că rozul e cea mai frumoasă culoare. Și că are acasă o colecție de 101 animale de pluș, unul mai mare ca altu. De ce mie? Sunt sigur că nu-mi va cauza decât probleme. E atât de…supărătoare.” „Ce…Cauți acolo? Parcă ți-am spus să nu te ridici.”

Tocmai intrase cu tava de ceai în sufragerie când a văzut-o cu capul pe ușa dormitorului cu cerc în geam.

”Aha, deci asa spuneai tu că e unde ai curățat. Da…Permite-mi să te întreb: ceaiul ăla. Ai pus doar o zecime de pliculeț în el, nu?”

„Ăăă, nu.” răspunse, ridicând ușor din sprâncene.

Ana închise ușor ușa, se duse până la el și, luându-i cu grijă tava din brațe spre a o așeza pe masă, spuse: „Atunci nu înțeleg: ori nu ai făcut ceaiul bine, ori nu ai șters geamul bine. Alege. Pentru că…O, Doamne! Dar chiar e bun ceaiul ăsta! Deci, nu îți place să ștergi ferestre. Ești agorafob cumva?”

Luând un loc la masă și turnându-și o ceașcă de ceai, Andrei răspunse după ce a gustat din ceai: „Nu, nu sunt agorafob. Am deschis ușa, în primul rând. Și nu, nu îmi este frică nici de geamuri curate. Și da, pot să îmi văd reflexia fără să mă împietresc și nu, nu am rude amer-indiene. Ți-am mai spus, pur și simplu nu vreau să văd mai mult decât ce se vede pe acea gaură. Nu cred că  merită altceva, totul Acolo e o minciună, e întunecat, e o lume într-o altă lume într-o altă lume. O mie de Universuri, toate create în alte o mie de Universuri, toate create de câțiva oameni care interacționează. Nu…De ce te duci acolo?”

„Pentru că vreau să îți arăt că poți să vezi oameni din găurica ta. Alex? Tu realizezi că ai un zid la jumătate de metru în fața ferestrei?”

„Andrei, nu Alex. Ți-am spus că văd doar ce vreau și nimic altceva. Există un petic de cer, iar mie nu îmi trebuie mai mult.”

„Doamne. Bine, cred că trebuie să vorbim.”În sfârșit s-a așezat pe scaun, și-a luat ceșcuța de ceai în față și, sorbind din ceai cu degetul mic ridicat, vorbea printre sorbituri. „De ce, Andrei? Adică, de ce ai vrea să vezi doar o bucățică de cer. Am înțeles, nu îți plac oamenii, dar atunci de ce nu te muți? De ce nu pleci din oraș? La munte, de exemplu, te duci la o cabană, închiriezi o cameră și stai mereu și te uiți doar la cer, pentru că de obicei sunt puține persoane și oricum nu cred că te-ar deranja. Oamenii de la munte sunt mai respectuoși decât cei de la oraș.”

„Da, cred că nu dau buzna peste oameni în casele lor și îi iau la întrebări despre viața personală.”

„Au, a durut, să știi, Andrei!”

„Ana…Habar nu am de ce îți spun asta, poate pentru că pari inocentă. Oricum, m-am întrebat și eu același lucru de sute de ori, în fiecare zi aproape. Adevărul e că, am ajuns cumva dependent de oameni, de ființele astea pe care le disprețuiesc. Nu știu de ce, probabil pentru că și eu sunt la bază, ca ei. Mereu când plec, deși natura este mult mai frumoasă decât orice aș putea spune pentru a o descrie, simt cumva că orașul mă atrage înapoi, că nu voi putea pleca niciodată de-adevăratelea. Și atunci mă întorc, îmi fac un ceai și seara privesc luna și o întreb aproape același lucru pe care m-ai întrebat tu acum. Dar nu îmi răspunde niciodată. Pentru că știe când să tacă. Spre deosebire de”

„ Exact, nici mie nu mi-au plăcut niciodată oamenii care vorbesc prea mult fără folos. Adică, la ce folos să vorbești fără folos? Andrei, să știi că te înțeleg. Nici mie nu îmi place să mă întorc în oraș după ce plec, pentru că mereu am prietenii după mine și am putea rămâne întotdeauna exact acolo unde suntem, în mijlocul naturii, dar cred că e ceva ce ne trage înapoi, ca și când am lăsat ceva aici și trebuie să venim înapoi să îl luăm, însă niciodată nu îl găsim, așa că revenim de fiecare dată. Uite, dragă, pentru că te simpatizez, hai să facem un pact: eu o să plec acum, dar voi reveni peste o lună, iar când vin înapoi eu îți aduc o dovadă că lumea este așa cum am spus până acum, bună, în mare, dacă știi cum să o privești, iar tu îi vei scrie o scrisoare lunii prin care îi vei spune că te-ai căsătorit cu mine și că îi urezi toate cele bune și o rogi să nu îți poarte ranchiună. Poți chiar să îi spui că ți-ai schimbat numele în Cătălin și că pe mine mă cheamă Cătălina și că fugim în lume împreună. Ei bine, dragule, trebuie să fug, mai am și alte case de vizitat…nu, altcineva spune asta. Oricum, trebuie să plec, ne vedem în fix o lună. Și, ca să nu spui că nu te-am ajutat, voi spăla eu ceștile.”

„Dar nu mi-am terminat…Da, nu e nicio problemă, poți să îmi iei ceașca din mână să fugi cu ea la bucătărie.”

„Gata, Alex,”

„Andrei!”

„eu am fugit, de abia aștept să merg cu tine să punem scrisoarea la poștă. „Către lună”. Ce m-ar amuza să le văd fețele! Pa, pa, drăguță!”

„Ce să zic? Pa, Ana!”

Asta era ultima noapte în care putea să scrie scrisoarea, deci nu contenise a încerca chiar dacă nu a avut inspirație până acum. Cum să îi spună lunii că o părăsește pentru o biată fată? Și care credea că omenirea e bună, peste toate celelalte. Nu, nu putea să o scrie. Dar îi promisese Anei, chiar dacă nu a spus că o va face. Poate era el nebun, sau poate era zâmbetul ciudat al Anei, dar chiar credea că îi va aduce o dovadă că omenirea merită speranță, merită încrederea lui. A ațipit câteva secunde, iar după ce și-a revenit și-a dat seama că, oricât de mult ar încerca să scrie, oricât de mult ar încerca să ocolească sentința, adevărul va rămâne același: el va pleca cu Ana și va lăsa luna să se uite singură pe cercul din fereastra lui. A pus cap la cap câteva cuvinte ușoare, „milă”, „compasiune”, „andrea”, „speranță” și altele, unele care începeau cu litera „i”, altele cu litera „d”, dar pe care nu voia să le spună cu voce tare, și s-a semnat, după care a închis plicul și l-a sigilat, umplând fața cu timbre și sperând să fie de-ajuns pentru „pentru lună, pe Lună”. A adormit cu capul pe masă, cu plicul într-o mână și stiloul în cealaltă, așteptând zorii, așteptând semnele Anei, așteptând mântuirea de la a crede că totul în lume e stricat, că lumii i-a trecut data de expirare.

În timp ce Andrei scria ultimele rânduri din scrisoare, Ana venea plină de speranță spre Oraș, într-un tren destul de leneș. Era nespus de entuziastă de ghiozdanul ei în care avea dovada pentru Andrei și de faptul că va ajunge exact la timp. Era atât de nerăbdătoare încât începuse să fredoneze cântece originale în vagonul ei de tren, zâmbind și înroșindu-se când ceilalți călători se uitau la ea ca și cum ar fi vrut să o mustre pentru că era fericită. Tocmai începuse să fredoneze un nou cântec când s-au auzit niște sunete ciudate, iar luminile din compartiment au început să fileze. Ochii tuturor erau la lumini, iar Ana strângea străns la piept ghiozdanul în care avea Fericirea penru Andrei. În timp ce trenul a început să se balanseze pe șine Ana nu a dat drumul ghiodzanului, nici măcar pentru a se ține de bare astfel încât, când trenul a deraiat de pe șine și s-a răsturnat, Ana a fost prima care a lovit geamul vagonului, spărgându-l. A închis ochii și s-a încolăcit în jurul ghiozdanului ca o mamă care vrea să își salveze copilul, în timp ce restul bagajelor și călătorii au început, treptat să cadă țipând prin geamul spart. Într-un final, întregul tren s-a prăbușit într-o parte și a luat foc. Peste tot împrejur se auzeau țipetele de agonie ale oamenilor care își dădeau duhul, nimeni auzind un cântec abia fredonat al unei fete care îndrăznise să spere. Peste câteva ore echipajele de pompieri aveau să ajungă la locul accidentului și să constate că toți pasagerii mai puțin mecanicul locomotivei muriseră carbonizați. Majoritatea au fost îngropați acolo, în locul unde au căzut, printre ei și Ana, iar îngropat a fost și ghiozdanul ei, care supraviețuise.

A așteptat întreaga zi lângă ușă, uneori ieșind pe hol și în fața blocului, dar Ea nu a mai venit. El nu citea ziarele, deci nu aflase de accident. După 33 de zile și-a făcut bagajele și a plecat, trecând înainte pe la poștă ca să lase o scrisoare. Nimeni nu a mai auzit de Andrei, dar se spune că s-ar fi mutat pe un vârf de munte și că iarna mereu provoacă avalanșe strigând prelung din câteva în câteva zile „Ana…dragă…”

11 thoughts on “Dragă”

  1. propun : sfarsit alternativ.

    Ana ajunge in oras, stradutele sunt triste si mizerabile, e jefuita de niste oameni tristi si mizerabili, care ii fura ghiozdanul si o omoara acolo in intuneric intr-o infundatura. Ironia sortii face ca Fericirea sa-i cuprinda pe toti si sa fie niste oameni mai buni, sa-si ia viata de la capat si sa se bucure de ea🙂
    Ironia sortii face ca Andrei sa ajunga acolo sus pe munte si, in sinea lui, chiar sa creada in fericire si sa se impace cu sinele lui interior bla bla.
    Morala, cand iti lipseste fericirea, poti ori sa te uiti la altii si sa inveti sa crezi in ea, ori sa ai un noroc chior, sa-ti pice in fata si sa te schimbe cu totul.
    Nu stiu unde intra faza cu omoratul, e cam dubioasa. pot sa o jefuiasca si ea sa ramana amnezica, dar sa fabrice fericire toata viata :)) ei?

    Imi place. Imi place Ana imi aminteste de mine in zilele bune, doar ca eu sunt ironica :)) oare chiar exista oameni asa, hmm.

  2. Si chiar eram curioasa ce e in ghiozdan:(

    Sincer, Foarte buna noua nuvela, ahh, noul roman, ahh, noul post, daaa… noul post:)

    ——————–

    p.s. – te-ai uitat de curand la Breakfast at Tiffany’s?

    [asta pt canu imi raspunzi pe mess:)]

  3. Rares, esti un scriitor foarte bun, nu spun urmatoarele cuvinte cu rea intentie, dar in fraza: “Nu cred că se merită altceva, totul Acolo e o minciună, e întunecat, e o lume într-o altă lume într-o altă lume.” corect din punct de vedere gramatical este “Nu cred ca merita altceva…”; a merita nefiind un verb reflexiv.

    P.S. Chiar scrii frumos.

  4. Stii de ce mi-a placut? Pentru ca, la unele chestii, am recunoscut de unde ti-ai luat inspiratia.
    Si, dragutzah, mi-a placut. E genul meu de povestire, dadaista si imprevizibila.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s