Poveste[Prima]

,,Ea avea 17 ani şi era patinatoare, iar el avea 16 şi era norist. Adică în fiecare amiază mergea prin părţile ciudate ale oraşului său cu blocuri înalte, se urca pe acoperiş şi îşi petrecea toată după amiaza pâna la apus uitându-se la nori. Când culorile începeau încet, încet, să se schimbe din albastru în portocaliu, obişnuia să închidă ochii şi să adoarmă, sau să plece. Nu voia să vadă apusul singur, pentru că mereu îi aducea aminte de trecut, şi de mare. S-au întâlnit pe bloc într-o zi cu nori negri: ea repeta un salt care se încăpăţâna să nu îi iasă şi el voia să vadă ploaia care urma să vină. Cineva a făcut ca blocul pe care repeta ea să fie şi blocul pentru care îl alesese el pentru acea zi. E de la sine înţeles că nu stătea 2 zile pe acelaşi bloc, se temea de rutină, îi plăcea dinamismul. Mereu schimba ceva, blocul, cartierul, muzica pe care o asculta pe telefon.

Când a intrat şi a văzut-o, prima reacţie a fost să se întoarcă şi să plece, pentru că voia linişte atunci mai mult ca oricând. Dar ea l-a oprit[ştiu că o propoziţie nu se începe cu dar, dar îmi place mai mult aşa], i-a sugerat să rămână. Şi i-a zâmbit. Era un zâmbet sincer, fără mască, nu era unul din zâmbetele pe care le vedea la profa de franceză când voia să îi dai o notă mare pe o foaie venită de la minister, când îţi spune că nu îi pasă, sau zâmbetul celei care îţi dă sticla de 2,5 litri de cola şi îţi ţine 5 mii că nu are rest, sau zâmbetul care îţi spune “Bună ziua, bine aţi venit la Meli Melo”. Era un zâmbet sincer, altruist ar fi cuvântul potrivit. Ea voia o părere, voia să i se afirme şi de cineva din afara cercului de “uau, foarte bine” că într-adevăr este bine. A acceptat să rămână.

” Poţi să îmi spui Reea. Nu te ţin mult, e ciudat că fac asta, dar te rog să îmi spui părerea ta sinceră despre ce vei vedea.” A tras aer în piept şi a început exerciţiul. El s-a aşezat pe balustradă şi o privea: mişcările ei fluide, aproape că se vedea doar conturul mişcărilor în lumina soarelui din spatele lui. Era o expresie de mişcare, de libertate, de înălţare în ce făcea ea. O privea şi simţea linişte. La finalul exerciţiului a zâmbit, a aplaudat[un gest pe care până atunci îl privea ca pe unul automat la finalul unei reprezentaţii, şi a fost una din puţinele dăţi când a aplaudat pentru că aşa a simţit].

Când a terminat exerciţiul era epuizată, stătea cu mânile pe genunchi şi respira greu când l-a întrebat: “Ei bine, cum ţi s-a părut?” El a zâmbit şi i-a spus:  ” Reea, e greu de spus, dar când vezi cum zboară un pecăruş este prea natural ca să poţi să îi dai un nume zborului. Este ceva cu care s-a născut, şi am impresia că aşa este şi cu tine şi dansul ăsta. Este ceva natural, şi natural ar trebui să rămână. Felicitări.” şi i-a zâmbit din nou. Era ceva nou pentru ea, să i se spună mai mult decât “Vaaai, ce tare.” sau “Doamne, cât de marfă!” Dar oare chiar a fost sincer? Trebuie să fie, nu are de ce să o mintă, nu? “Merci pentru apreciere, chiar am dat tot ce am putut. Hmmm, apusul. Uite ce de culori” şi iar a zâmbit. ”

Poate voi continua povestea, sau poate nu. Depinde de voi, spuneţi-mi ce părere aveţi. Chiar aş vrea să aud părerile voastre, chiar dacă îmi spuneţi că ar trebui să mă las, aşa că, citând dintr-un clasic, “da-ţi-mi reacţii”.

Wiz out.

P.S.: Chiar şi o posibilă continuare se poate regăsi printre reacţii, dacă îmi este permis să plagiez ideea cu continuarea în reaţii de la cineva ;))

4 thoughts on “Poveste[Prima]”

  1. esti talentat🙂 [eu nu prea stiu sa imi exprim opinia] eu de obicei cand citesc ceva extrem de interesant am o fata neutra si nu bag nimic altceva in seama. Asa a fost si la tine.

  2. El a zambit timid, uitandu-se cu ochi mari spre ea. Apoi privirea s-a indreptat spre apus. Imagini au inceput sa se deruleze in mintea lui, nu putea sa uite acea zi din vama, nu putea sa-si tradeze singura amintire cu care se alimenta zi de zi.pur si simplu nu putea. se intoarse brusc, rosti cateva cuvinte la intamplare, si o lua la fuga. Iesi din bloc, se rezema de un zid murdar si inchise ochii. si pentru ca intr-adevar, e nevoie de ceva atmosfera, incepu sa ploua.
    Pe bloc, o fata ramane impietrita, uitandu-se fix la usa pe care tocmai a iesit singurul om cu care simtea ca avea o oarecare conexiune. cumva, a reusit sa ii scape, iar acum parca si ploaia o indeamna sa stearga tot ce s-a intamplat. si totusi…

    au trecut cateva saptamani de la intalnirea neasteptata. si iata ca un schimb de replici poate conta mai mult decat ati crede.
    pe un acelasi bloc, in fiecare seara, o fata pierduta sta si priveste apusul. asteapta. degeaba.
    in fata unui aceluiasi bloc, un baiat sta rezemat de un zid si priveste – o aceeasi fata uitandu-se in zare, si, ocazional, un acelasi apus.

    si intrebarea ramane, cine se va plictisi primul?

    e prea happy happy ce scrii tu. oleaca de drama acolo :)) hm?

  3. Dar cat de mult as vrea si eu o continuare.

    Mi-a placut, a fost ca si cum as fi baut un apus cu forma de patina.

    In caz ca o vei continua (si asta trebuie sa faci) nu ii face pe vreunul dintre sa se trezeasca, sa spui ca totul a fost un vis, ok?🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s