Cum să priveşti lumea prin obiectiv. Un interviu cu Şerban Mestecăneanu

În ziua de azi, când au apărut telefoane mobile cu camere de 8 Megapixeli, e tot mai uşor să deţii o cameră şi să faci poze. Dar înseamnă asta oare că eşti fotograf? Sunt milioanele de fotografii uploadate zilnic pe situri ca Deviant Art sau Photobucket cu adevărat fotografii reuşite sau doar nişte clişee obosite? Iar cele care chiar sunt bune, au fost făcute aşa cu bună ştiinţă sau au fost pur şi simplu rezultate ale hazardului? Acestea sunt câteva dintre întrebările la care fotograful Şerban Mestecăneanu va încerca să răspundă.
Reporter: Cum ţi-ai început cariera? Ce te-a motivat să ridici aparatul de fotografiat?
Şerban Mestecăneanu: Am început să fotografiez în timpul liceului, împreună cu 4 prieteni. Trebuie să înţelegi că pe atunci nu erau prea multe de făcut, prea multe moduri de a te distra. De abia apăruseră casetele cu muzică şi existau doar 2 locuri în Bucureşti de unde puteai să ,,îţi tragi muzică”. A început totul ca un hobby: învăţam la actualul liceu ,,Dante Algheri” şi chiuleam cu cei 4 prieteni ai mei de la ore în parcul I.O.R. şi făceam poze. Nu era nimic artistic, era doar un mod de a ne distra. Filmele – pe atunci foloseam filme AZ0 Mureş – le developam în subsolul blocului, unde nu ne deranja nimeni. Puneam muzică, Pink Floyd de exemplu, fumam şi ne ocupam de fotografie. Amenajasem o cameră obscură pentru a putea developa filmele şi aşa ne ocupam după-amiezile. Foloseam un aparat de mărit Krokus pentru a putea transpune fotografia de pe film pe hârtie. Îmi amintesc ce senzaţie uimitoare era stând în lumina aia roşie, cu o coală albă de hârtie în faţă pe care după ce aprindeam un bec apărea încet-încet fotografie făcută. Este ceva deosebit. Îmi amintesc chiar chiulul de la celebra muncă patriotică pentru a mă putea ocupa de fotografie. Pentru noi fotografia era un mijloc de refulare de la societatea de atunci, un mijloc de a ne exprima. Am reuşit chiar să scoatem şi ceva profit, fotografiind la diverse ocazii: petreceri de liceu majoritatea. Un alt lucru de atunci erau planşele cu aparate de ,,afară” pe care le studiam intensiv şi aveam emoţii când vedeam aparate străine ca Olympus, Practika, Fujinon. După ce am intrat în 1988 la facultate(,,Facultatea de Utilaj Tehnologice”) am luat o pauză de la fotografie, urmând să o reiau la sfârşitul facultăţii, în 1992, dar m-am ocupat mai serios abia din 2000.
R: Ce aparate de fotografiat ai folosit? Cum ai simţit impactul ,,Erei digitale”?
Ş.M.: Am început pe un Smena 8, un aparat rusesc de plastic, dar era bun pentru nevoile mele de atunci. După aceea am lucrat cu primul meu aparat rangefinder, un Lyubitel (rangefinder – la care se ajustează claritatea prin suprapunerea totala a unei ‚pete’ din vizor peste imaginea subiectului). Au fost aparate bune, care şi-au meritat folosinţa. Aparatul pe care l-am avut după aceea este un Zenit pe film de 35mm pe care l-am primit de la o rudă care a fost pilot in al doilea razboi mondial si fotograf amator. Tot de la el am mostenit şi citeva fotografii din acea perioada şi negativele. Negativele sunt un pic diferite de cele obişnuite, pentru că erau făcute pe sticlă peste care era pusă substanţa fotosensibilă, peste care se punea un alt panou de sticlă. Sunt nişte fotografii extraordinare, nu îţi poţi imagina cum arătau avioanele de atunci pe care le-a surprins: unele erau cu aripi din 2 bucăţi (biplan), dar altele erau pur şi simplu cu aripi dintr-o singură bucată (monoplan), nişte maşinării de care te mirai când vedeai că pot zbura. Aş vrea să organizez o expoziţie cu aceste fotografii, trebuie să vorbesc cu cei de la Muzeul de Aviaţie, poate organizăm ceva despre al doilea război mondial. Oricum, primul aparat de fotografiat digital pe care l-am avut a fost un Fuji S602 pro, după care au urmat Canon 300D, 350D, acum am un Nikon D3. Am ales in cele din urma firma Nikon nu pentru că Canon ar fi mai prejos, presupun că ştii despre conflictul Canon-Nikon, ci pentru că este mai confortabil la fotografiat atunci când stai mult cu el în mână, de exemplu 3 ore aşteptând să pice o umbră exact cum vrei. În ultimul timp am început să colecţionez aparate pe film: mă pot lăuda cu un Hasselblad panoramic (XPAN – are un film special, de 24 x 68). Oricum, orice aparat ai avea, fie că este un Smena sau un Hasselblad sau mai ştiu eu ce ultimul tip de aparat, asta nu te face neapărat fotograf. Dacă ai un aparat de fotografiat nu eşti neapărat fotograf. Despre era digitală… Într-un fel este bine că au apărut aparatele digitale, pentru că poţi face un număr mult mai mare de fotografii, dar oare e mai bine dacă din 100 de poze îţi ies 2 bune? Sau 20 dintr-o mie? În ultimul timp toată lumea are camere digitale, dar asta nu îi face neapărat fotografi: da, dintr-un card de 1 Gb pe care ai să zicem 500 de fotografii, poate sunt câteva bune, dar asta nu înseamnă că eşti fotograf: aparatul de fotografiat este pur şi simplu o unealtă, fotograful este în mintea ta.
R: Ce părere ai de noii fotografi?
Ş.M.: Cum spuneam, fotograful nu este în aparat, este în minte. Aparatul doar face ceea ce i se spune. La ultima expoziţie, cea de la SonoRo, am observat un efect pe care l-am reţinut şi pe care aş vrea să îl menţionez: efectul de ,,şi eu puteam să fac asta”. L-am observat la din ce în ce mai multe persoane. Într-adevăr, au dreptate, şi ei puteau face asta. E foarte simplu: apeşi pe un buton şi se face poza. Jacques-Henri Lartigue a fost un fotograf francez la inceputul anilor 1900. Este considerat unul din cei mai buni fotografi, dar nu neapărat pentru că fotografiile sale erau excepţionale. Era unul din putinii fotografi de pe atunci, iar tehnica sa era simplă. Se aşeza cu aparatul pe stradă, şi aştepta (pe atunci erau aparatele acelea mari în care intrai aproape cu totul pentru a face o fotografie) Când găsea un cadru potrivit, îl fotografia. Pe scurt, realiza portrete ale vremii. Pentru acest ,,ale vremii” este privit ca unul dintre cei mai mari fotografi, pentru că acum nu se mai găsesc acele costume, acele feţe. Omul este atras de noutate, de aceea sunt privite cu mult entuziasm fotografiile de departe, din locurile pe care nu le cunoşti, sau din vremurile pe care nu le cunoşti. Mesajul meu este ,,Trebuie să pleci cu ceva la drum.” Cu un scop. Călătorind, vizitând locuri şi întâlnind oameni noi, trebuie să zugrăveşti altfel locurile, altfel decât peisajele de pe ilustrate, pentru că pe acelea poate să le facă oricine, poate chiar mai bine decât tine sau decit mine. Am călătorit prin lume şi am avut ocazia de a surprinde multe cadre frumoase, dar au fost unele locuri, de exemplu Masai Mara din Kenia, un loc în care nu am reuşit să suprind totul prin fotografie. Eram pur şi simplu pierdut în acele peisaje, pentru că oriunde întorceai capul era un nou subiect, dar totul, în sine, era o lume care nu a putut fi suprinsă în fotografii. Am fost în locuri ca Vietnam, Japonia, Austria şi multe altele şi am încercat să arăt altfel locurile acelea, nu ştiu dacă am reuşit dar măcar am încercat.
R: Ai vreo întâmplare deosebită prin care ai trecut pe care vrei să ne-o împărtăşeşti?
Ş.M.: Am rămas cu amintiri din fiecare loc în care am fost, dar cultura care m-a marcat a fost cea japoneză. Am fost în Japonia in 2008, şi am rămas marcat. Am fost în vechea capitală a Japoniei, Kyoto: e un şoc cultural, sincer, diferenţele foarte mari dintre ce este modern şi ce este tradiţional. Am stat într-un templu budist, şi cât am fost acolo, am locuit cu cei 3 călugări budişti care aveau grijă de templu. Am făcut fotografii în templu, dar am încercat să fac fotografiile…fără templu. M-au interesat lumina, detaliile, atmosfera, ceea ce defineşte templul şi nu structura în sine. A fost o experienţă unică, m-am rupt de tot haosul de afară în templu, era foarte linişte şi te puteai mişca în voie. Este extraordinar cât de mult comunică aceşti oameni cu natura, totul era lăsat în voie, nimic nu era forţat. Ceea ce m-a marcat… trebuia să ajung dintr-o parte în alta a oraşului şi pe drum m-a prins o ploaie torenţială. M-am adăpostit într-un templu mai mic şi am stat acolo, împreună cu alţi oameni cam 3 ore, aşteptând să se oprească ploaia. Era linişte, şi eram şi eu liniştit privind ploaia de pe marginea templului, cum acoperea totul, şi cum nu se oprea. Am avut ocazia, dacă nu a medita, pentru că nu cred că am acest nivel de pregătire, de a reflecta la foarte multe lucruri importante pentru mine. O altă experienţă a fost în Hanoi, în Vietnam, unde 95% din oameni călătoresc pe scutere. Trebuind să mă deplasez şi eu cu scuterul pentru a ajunge la o sesiune, a trebuit să merg şi eu pe scuter, cu şofer. Am ajuns la o intersecţie şi era pur şi simplu o masă de scutere care se deplasa în direcţia în care voiam şi eu să merg. Specific că nu existau stopuri, aşa că am crezut că nu voi ajunge, dar şoferul, fiind obisnuit, s-a înscris în trafic. Cât timp am schimbat sensul de mers, scuterele din spate ne ocoleau, iar cele din faţă de asemenea, iar după ce ne-am înscris, totul a revenit la normal. A fost ca şi cum am fi fost înglobaţi în traficul de pe contrasens. A trebuit, bineînţeles, să fotografiez acest ciclu al scuterelor din Hanoi, aşa că am căutat o clădire mai înaltă, am găsit un hotel, m-am urcat, am setat aparatul pe un timp de expunere lung şi am tras câteva fotografii de acolo. Cu una din ele am participat la un concurs online, iar un vizitator m-a acuzat de folosirea Photoshopului pentru a realiza acele linii – pe când toată prelucrarea digitală pe care o folosesc se reduce la transformarea fotografiei în alb negru.
R: Toate fotografiile tale sunt alb-negru, de ce?
Ş.M.: Când priveşti ceva alb negru, trebuie mai întâi să stai un moment pentru a înţelege acele forme, acele linii fotografice. Te face să gândeşti, pentru că nu ai culori care să te ajute, trebuie să îţi foloseşti mintea pentru a vedea fotografia, şi mesajul pe care îl transmite. într-o fotografie alb negru mereu găseşti ceva nou, ceva ce ai scăpat cu privirea prima oară. Mesajul unei fotografii alb negru se schimbă mereu, nu vei vedea o fotografie alb negru de două ori la fel. Într-o fotografie color trebuie să fii atent la cromatică, la culori şi la aşezarea lor. De exemplu, roşu are tendinţa de a-ti sugera ceva puternic, dureros, violent, galbenul mereu încearcă să iasă în evidenţă, verdele zburda de agitatie…Înţelegi ideea. Aşa că e de fapt poate mai greu să găseşti cromatica perfectă pentru compoziţia ta. În fotografia alb negru contează compoziţia lucrării, nu culorile. Când am început să fotografiez, a fost pe filme alb negru pentru că numai aşa se găseau. Am continuat cu fotografia color, dar acum m-am întors la fotografia alb negru pentru că mi se pare mai expresivă. Alb negrul duce cu gândul la ceva vechi, la trecut, la lumea pe care nu o mai cunoaştem, cum spuneam mai sus. În plus, un fotograf care face fotografii alb negru va avea mereu un mic avantaj – îl face pe privitor să zăbovească puţin asupra lucrării.
R: Ce sfaturi ai pentru tinerii care vor să se apuce de fotografie?
Ş.M.: Mulţi spun că vor să fie fotografi, dar ceea ce contează este părerea de sine, este mentalitatea. Trebuie să îţi spun, este o meserie solitară, mult timp stai aşteptând un cadru potrivit, un unghi perfect. Când vrei să o faci, am un singur sfat: ,,Dacă e pasiune, fă-o.” Trebuie să ai un scop: există două tipuri de fotografii: fotografiile de ocazie, pentru care trebuie doar să fii atent şi să fii rapid la apăsat pe declanşator, în rest totul ţine de hazard, şi fotografiile compoziţionale, la care trebuie şă fii răbdător, si sa ai un concept bun pentru a face o fotografie bună. Scopul este cel care face diferenţa dintre haos şi ordine, dintre un fotograf şi un amator. Faptul că ai plecat cu un scop este important, dacă l-ai împlinit sau nu este mai puţin important. Trebuie să pleci la drum cu un scop şi să încerci să îl atingi. Asta este suficient. Dacă reuşeşti, felicitări, dar în primul rând bravo pentru că ai avut un scop. Cum am mai spus, o cameră nu te face fotograf. Eu sunt fericit pentru că sunt fotograf din pasiune. Pentru tinerii care vor să se apuce de fotografie, informaţia există, este peste tot, trebuie doar să o citeşti, să o înveţi şi să o aplici. Asta după ce, bineînţeles, o cauţi. Când vrei să fotografiezi într-o comunitate, trebuie să te integrezi, iar asta îţi va lua mereu câteva zile pentru a-ţi putea surprinde subiecţii într-adevăr în mediul lor şi cu mişcările lor şi nu într-o ipostază plastică.
R: Ce proiecte ai pentru viitor?
Ş.M.: Lucrez la un proiect cu comunitatea de nevăzători din România la moment, vreau să organizez o expoziţie la care să poată participa şi ei, şi să poată înţelege fotografiile. Este un proiect ambiţios, dar cred că merită. În afară de asta, am plănuite vizite în Mexic, Japonia din nou, şi cine ştie? Unde mă poartă aparatul. Îmi puteţi găsi proiectele pe http://www.meste.ro

Un interviu realizat de mine.

Wiz out.

One thought on “Cum să priveşti lumea prin obiectiv. Un interviu cu Şerban Mestecăneanu”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s