Coperta veche:

Coperta cu care am citit-o eu:

Cred că dacă aș fi citit-o cu prima copertă ar fi fost mai hiper totul. Doar pentru imaginea lui tanti de pe copertă.

Revenind la carte, deși o copertă poate face cititorul să ridice sau nu o carte, despre ce este „Fabrica de absolut” a acestui scriitor SF ceh, care este celebru?

Premisa este relativ simplă: un inginer ceh, numit Marek, inventează un „gizmo” care realizează combustia perfectă, transformând 100% din materie în energie. Problema este că, în această carte, din cauza arderii perfecte, se produce un reziduu interesant, denumit Absolut, care este un fel de „esență divină”, primordială, cu puteri imense etc etc. Ideea e simplă: chestiuța asta putea să facă o groază de chestii atribuite încă de la începutul timpului cu Divinitatea (aici menționăm vindecări miraculoase, învieri, multiplicări de materiale, transformarea proverbialei ape în proverbialul vin și altele). Cartea practic prezintă ce s-a întâmplat în lume după ce s-au produs, în masă, Carburatoare (căci așa se numeau chestiuțele prin care se petrecea arderea perfectă).

Ce s-a întâmplat în lume? Păi, s-au creat secte, bazate pe influența Absolutului (care, evident, putea influența oamenii către credință), sectele au crescut, au ajuns și religiile mari să adopte Absolutul, și aici avem un capitol special în care catolicii îl deifică, acceptând Absolutul ca adevăratul Dumnezeu. Evident, existau mici diferențe între Absolutul fiecăruia (de exemplu catolicii îl identificau cu Duhul Sfânt, pe când ortodocșii îl vedeau ca Sfânta Treime nr. 1), așa că oamenii au început să își care pumni. Și și-au cărat, și și-au cărat, până când toată lumea a ajuns într-un război mondial din care ni se spune la final că au scăpat doar 13 bărbați, din cei care au luptat. La final ni se prezintă punctul de vedere al unora din cei cu sectele, care, între timp, datorită distrugerii Carburatoarelor, pierduseră puterile miraculoase și acum stăteau la un caltaboș să discute. Oamenii discutau despre război, despre credință, cum a fost etc. când apare un polițai care se lăuda că tocmai distrusese un Carburator ilegal (toate deveniseră ilegale după război) pentru că oamenii făceau „orgii” (descrise ca minuni și închinări la Divinitate), polițistul exprimându-și speranța că ăsta era ultimul Carburator din lume.

Cum îi spuneam și persoanei care mi-a recomandat cartea, mi s-a părut într-adevăr interesantă, dar în special pentru un paragraf de pe penultima pagină.În afară de paragraful acela, ce mi s-a mai părut interesant? Păi…ideea. Chiar e faină. Apoi situațiile. Dar mi s-a părut totul muult prea dus la extrem. Plus că sunt sărituri imense între capitole, și sunt capitole care nu au de-a face cu nimic. Evident, există simbolism, există simbolism extrem de mult în carte, de la numele anumitor personaje, la numărul 13 și mesteacăn și muuulte alte lucruri care nu îmi vin acum în minte. Și sunt multe „glumițe” sarcastice în carte, dar pe care eu nu le-am gustat. Oricum, aș putea sta aici toată noaptea (e 1:03 AM) spunând ce mi s-a părut disconcordant în carte, dar voi spune ce mi-a plăcut, și anume paragraful respectiv de pe penultima pagină.

Pe penultima pagină (scuzați cacofonia pronunțată) ni se spune că oamenii vor să salveze mereu omenirea, nu alți oameni. Că toată lumea are încredere în umanitate, dar nu în oameni. Ni se prezintă, astfel, o noțiune abstractă, care este pretutindeni, cu toții o cunoaștem, dar nu cred că am realizat până acum că OMENIREA e formată din OAMENI. Iar pentru a crede în OMENIRE trebuie să credem în OAMENI. Pentru a investi în OMENIRE, trebuie să investim în OAMENI. Asta e opinia mea, cel puțin, iar sfatul meu este acela că ar trebui să vedem mai puțin diferențele dintre noi și alții, și mai degrabă să vedem asemănările. Lăsând la o parte toată cearta legată de Divinitate, ar trebui mai întâi să credem în Oameni.

Wiz out.

Deci, dragilor, s-a terminat BAC-u 2011. Ieeei, ieeeei. Romania a avut sub 50% promovabilitate. Mult sub. Unii spun ca 40-45%, cam așa. Și toți vin și întreabă de ce? Unii dau vina pe Funeriu, alții pe subiecte, alții pe copii, pe părinți, în mare pe etc-uri. Și pentru că până acum nu am văzut decât opiniile de la TV ale oamenilor de la grupurile școlare (deși nu am nimic cu voi, bravo vouă că aveți tupeu să vorbiți), opiniile „analiștilor”, opiniile celor care „am dat bacu acum X ani”, m-am gândit că o opinie în plus nu strică.

Eu am dat BAC-ul anul ăsta. Sunt printre cei 40% care au trecut BAC-ul anul ăsta. Nu contează media, e de trecere. Am avut camere de luat vederi în clase. Am dat BAC-ul la română, matematică și informatică. La matematică nu credeam că voi trece. Iată opinia mea despre BAC-ul de anul ăsta: a fost diferit. Din multe puncte de vedere. Începând cu metodologia, trecând prin camere și prin tam-tam-ul rezultatelor. Nu știu dacă BAC-ul a fost mai bun anul ăsta sau mai prost, cert este că arată niște rezultate adevărate. O să încep cu niște adevăruri din punctul meu de vedere, urmate de câteva opinii/sfaturi.

Adevărul #1:
BAC-ul de anul ăsta a fost mai ușor decât cel de acum 2 ani. Aproape la fel ca cel de anul trecut. Toate ideile, de subiecte de olimpiadă, de subiecte greșite la matematică, sunt porcării. Subiectele de BAC vor fi, în 99% din cazuri, corecte. La matematică au fost de tot râsul subiectele, și totuși s-a picat pe capete. Nici eu nu credeam că voi trece, dar am luat o notă respectabilă. Și asta rezolvând doar subiectele care nu aveau nevoie de mai mult de 3 rânduri de scris și neabordând 4 sub-puncte, fără a le verifica în detaliu. 5-ul se lua ușor, prin matrice(toate cele 3 puncte), primul punct de la subiectul II – 2 (trebuia făcut un calcul. Care dădea 0. Din al doilea egal), subiectul I – 1 (serios acum, să arătăm că între radical din 2 și radical din 5 e doar 2 ca număr întreg…) și subiectul III – 1 a și b și 2 a și b. Alea 2 pentru simplul fapt că le tot faci într-a 12-a. Asta dacă nu te chinui și tot faci exerciții pentru subiectul I, cu care iei nota 4, apoi mai faci încă 2 subpuncte și aia e. Dar pentru a lua 5 la mate, chiar trebuie să știi ceva materie. Și să faci exerciții. Ca să nu înțelegeți greșit. Eu am avut media la matematică constantă între 6 și 7 în toți cei 4 ani de liceu. Nu am învățat mai mult decât era nevoie, nu am făcut teme. Am vânat note și am reușit. Dar într-a 12a, cel puțin în semestrul al II-lea, am învățat de mi-au sărit capacele. Aș spune că 3 luni, în fiecare zi făceam câte un exercițiu de mate cel puțin. Sau o parte dintr-o variantă. Dar nu am lucrat mai mult de 1, 2 ore pe zi.
La română au fost mulți care au comentat că subiectul a fost mai greu ca la olimpiadă. Greșit, domnilor! Subiectul a fost enervant de ușor, plecând de la premisa că îl înțelegeai și nu erai tembel. Ideea era simplă: subiectul I a fost ca întotdeauna, acceptabil. Sinonime, tâmpenii. Ceea ce i-a derutat pe mulți au fost mărcile genului epic. Asta e, alea erau 4 puncte maxim. Subiectul al III-lea a fost Iona sau Caragiale, sau, pentru puțini, Jocul ielelor. Eu am discutat Iona, pentru că nu mi s-a părut că pe Caragiale aș avea atât de multă libertate în exprimare. Apoi, subiectul de 10, cum au spus mulți (și aveau dreptate), subiectul al II-lea. Citatul lui Stănescu „a avea un ideal înseamnă a avea o oglindă”. Ăla a fost greu. Și interesant. Pentru că e foaaarte interpretabil. Au fost profesori care au spus că trebuia să îl cunoști pe Nichita ca să îl faci bine. Din ce știu eu de Nichita Stănescu și de necuvinte, citatul e un pic aiurea. Dar mi-e să nu mă arunc în ceva ce nu cunosc. Deci aici aștept opinii. De ce a fost așa greu la română? Pentru că trebuia să îți expui opinia și să ți-o argumentezi. Mai ales la subiectul al II-lea, unde ideea principală e de a-ți susține punctul de vedere. Iar într-un sistem în care ești învățat că trebuie să înveți pe de rost comentarii, cine mai are timp de opinii? Evident, oamenii cu blog xD În altă ordine de idei, nu înțeleg de ce oamenii care cred că Nichita Stănescu e tipă se miră că au picat. Sau cei cu Ultima/Întâia noapte la subiectul al III-lea. Cum să nu vezi „dramatic” și „Caragiale” în formulare? Sincer acum.

La info nu comentez. Mi s-a părut perfect subiectul. 5 foarte ușor, 9 se lua ok, 10 pentru performanță. Asta dacă, bineînțeles, știai materia și teoria.

Deci. Promovabilitate sub 50% în țară. De ce?

Primul suspect: Daniel Funeriu.
Actualul ministru al educației, cel cu ideea de a nu mai lăsa copilașii să copieze, cel cu ideea camerelor în sala de clasă. M**e că vrea un bac corect, cu rezultate corecte, că vrea o reformă cât de cât adevărată, cel puțin din punctul de vedere al BAC-ului.

Al doilea suspect: camerele de luat vederi.
Din cauza lor s-au dat câțiva copii afară din examen, nu s-a mai putut face schimb de ciorne în timpul examenelor, au fost dați afară și câțiva profesori care au lăsat copiii să copieze. M**e vouă, că sunteți HD.

Al treilea suspect: profesorii de la clasă.
Da, normal. Ei trebuiau să ne învețe 4 ani de zile, să ne ajute să învățăm și să luăm BAC-u. Da ei nuuuu, veneau cu alte chestii, vorbeau de viețile lor sau mai cine știe ce. M**e și lor că nu ne ascultau și nu făceau orele pe placul lor

Al patrulea suspect: copilașii.
Noi, cei care am dat BAC-ul. Nimeni nu ne înțelege că CoD-u e mai important ca materia la mate, sau că mie nu îmi place Călinescu. Ei mă obligă să dau BAC-u, că îmi trebe diploma ca să mă angajez ca instalator (e adevărată asta, chiar îți trebuie diplomă de BAC la tot…)

Al cincelea suspect: sistemul.
Învechit. Profi și materie veche, nu îi mai interesează de copii, ci doar de niște note. Totul a devenit un automatism.

Vă dați singuri seama ce e sarcasm și ce nu. De ce e Funeriu de vină? Nu știu. De ce sunt camerele? Nu știu. Acum hai la ceilalți 3 suspecți: copiii. Când știi că toți cei mai mari ca tine au copiat la BAC, de ce nu ai copia și tu? Când știi că merge cu copiuțe, de ce să nu faci și tu asta? Sunt complet de acord, dacă poți să treci de sistem , fă-o. Dar ai și un plan de rezervă. Aici a fost marea problemă. Înțeleg să mergi pe principiul că vei copia, dar măcar știi și tu un pic de materie ca să treci, în cazul în care nu merge să copiezi. Nu îți lua mai mult de ultimele 2-3 luni de școală. Din cele 48 din cei 4 ani de liceu. Profesorii. Nu am prea mult ce să spun aici. Sunt profesori buni și profesori nu prea buni. Ceea ce trebuie să facă un profesor, în opinia mea, e să ghideze elevul spre cunoaștere, nu să îi bage cu forța. Un profesor trebuie să își explice materia, nu doar să o predea. Să facă elevul să înțeleagă și să placă materia, nu doar să treacă prin niște lecții. Cu prilejul ăsta vreau să îi mulțumesc profesoarei Adriana Benchea, pentru că a fost prima profesoară de română care mi-a deschis ochii la lucrurile astea, și la faptul că unii profesori chiar pun preț pe opinia elevilor. În ultimul rând, sistemul. De ce? E învechit. Chiar e. Rezultatele spun asta. Toate statisticile. Da, 40% au promovat, 60% au picat. Ce înseamnă asta în viața reală? Din 200000 de copii, peste 120000 au picat BAC-ul. 120000 de copii care vara asta și-au văzut viitorul făcut praf, visele lor și tot restul. Ion, Ana, Achim sau cum îi mai cheamă. Părinți și copii care au plâns din cauza asta. Copii care cel mai probabil și-au luat bătaie acasă. Există, sunt printre noi. Dar sistemul ne-a învățat să-i vedem ca numere. Asta e. O să discut despre sistem într-un post viitor.

Ce am făcut eu la BAC? Am luat. Mai mult decât mă așteptam, mai mult decât aveam nevoie pentru facultate. Și faptul că am sintetizat Iona pe blogul ăsta chiar m-a ajutat la română. La mate luam mult mai mult dacă chiar mă implicam. Iar la info…am greșit la o grilă (evident, ar spune diriginta mea) și niște mici erori de programare. Eu am făcut bine. 120.000 de alți elevi nu. Și nu e doar vina lor.

Wiz out.

La prima citire poezia pare bizară, alăturând neologisme unor teme ale naturii și ale creației, repetând versuri parcă din senin și idei și neavând o compoziție stabilă, totul părând, parcă, să stea a se prăbuși. Din punctul de vedere al compoziției trebuie să spune că Nichita Stănescu este cel mai „tânăr” poet pe care îl studiem, poate doar depășit de motocicletele lui Cărtărescu. Astfel, Nichita Stănescu a avut parte de toată evoluția lui Eminescu, Blaga și Bacovia înainte de a se apuca să scrie.

Cum spuneam mai devreme, poezia pare haotică. Și probabil că este, dar are câteva idei revoluționare bune. În primul rând cuvântul „laser” (lingvistic) este prezent încă din primul vers, ca o „amenințare” la limba veche. Eul liric vrea să taie, să topească realitatea. Eul dorește să ajungă la cuvântul primar, elementar, la cuvântul dumnezeesc, pentru a-l putea folosi în recreerea lumii într-o lume mai simplă, a ideilor simple și imediate, fără sensuri și abordări subtile. În viziunea eului liric, atunci când a fost creată lumea, au fost create lumina, apele și peștii, iar peștii au fost aruncați în ape. Cu ajutorul laserului lingvistic, eul liric ar putea separa din nou lumina de ape și peștii de ape. Apa poate fi interpretată ca un mediu care diluează sensul adevărat al cuvintelor, cel din cauza căruia cuvintele nu mai sunt atât de puternice, iar peștii pot fi interpretați ca cei care se hrănesc cu cuvintele care au „picat” în apă. La fel ca și în „Corola de minuni a lumii” a lui Blaga, și Necuvinte poate fi interpretată ca un manifest al folosirii cuvintelor cu sensul lor denotativ, pentru ca cititorul să poată accesa mai ușor mesajul. Ceea ce ar fi interesant aici ar fi să cunoaștem istoria lui Stănescu și să înțelegem de ce a ales abordarea asta.

Poezia în sine este cel puțin ciudată. Are 5 catrene fără rimă și cu măsura inegală. La fel ca la Blaga, este folosit ingambamentul (continuarea ideii de la un vers la altul fără folosirea majusculei la începutul versului), iar ideile prezentate sunt prezentate într-un mod repetitiv, aproape obsesiv,cu scopul de a arăta nevoia urgentă a necuvintelor, a acestei noi convenții de scriere.

Alături de necuvinte, Nichita Stănescu a adus în literatură română și conceptul de logică poetică, care este elementul cititorului sau al poetului de a înțelege necuvintele și de a le putea, la rândul lui, folosi pentru a crea.

Ideea lui Nichita Stănescu este una care este cu siguranță interesantă și merită explorată, încercând să folosim și noi acel „laser lingvistic” la care eul liric visează.

Wiz out.

P.S.: Pentru că este foarte greu de găsit poezia asta pe internet tocmai din cauza faptului că nu se studiază în general la clasă, o voi copia aici, în continuare.

Visez acel laser lingvistic
care să taie realitatea de dinainte,
care să topească şi să străbată
prin aura lucrurilor.

Acel cuvânt îl visez
care a fost la-nceputul lumilor lumii,
plutind prin întuneric şi despărţind
apele de lumină,

născând peşti în ape şi născând
ape şi lumini în lumină,
născând peşti în ape şi născând
ape şi lumini în lumină…

Visez acel laser lingvistic
care să taie realitatea de dinainte,
care să smulgă întruna luminii
partea ei de apă, cu peşti.

Care să smulgă întruna luminii
ce e apă cu peşti în ea şi s-o lase
tot mai pură şi mai singură şi mai pură,
până când se face din nou
întuneric.(Nichita Stănescu, Necuvinte)

Mai întâi să discutăm un pic despre simbolism (pentru că poezia este simbolistă). Simbolismul este un curent care a apărut după romantism. Unii spun că a apărut ca reacție la romantism, alții că a apărut ca un complement la romantism. Ideea e că a apărut. Ce voiau simboliștii? Simplu. Să scrie sentimentele așa cum sunt. Nu mai stăm 5 ani să rafinăm o poezie. Avem o idee, o scriem. Nu ne interesează prea mult de prozodie, ceea ce vrem este să transmitem idei. Vom folosi imaginile care ne apar în cap atunci când avem o idee pentru a descrie sentimente. Imaginile respective le vom pune pe hârtie așa cum sunt, fără să le înfrumusețăm, pentru ca apoi cititorii să poată înțelege și culege ce vor ei din ceea ce le dăm noi. Este un concept care mie mi se pare foarte frumos. O să vedeți la ce am ajuns eu de la Plumb.

Nu o să discut prea mult despre simbolismul românesc, voi spune doar că a avut patru etape, ultima fiind reprezentată de G. Bacovia. Eu nu cred că Bacovia era sănătos mental. Sincer. Nimeni care își descrie imaginile mentale ca având cadavre în descompunere și abatoare cu sânge proaspăt nu poate fi descris ca „întreg la cap”. Ceea ce el a adus în poezia românească este folosirea exhaustivă a simbolurilor și a culorilor pentru a reprezenta idei și stări. El a adus înțelesuri noi culorilor. De exemplu, galbenul, care este predominant în poeziile sale, reprezintă depresia, albul, nebunia, violetul, monotonia. Cam atât despre autor, hai să ne înfruptăm din Plumb și din viziunea mea asupra lui.

Plumb este arta poetică a volumului de poezii cu același titlu, primul volum de poezii al lui Bacovia. Poezia în sine este scurtă. În două catrene ne este prezentată o atmosferă sumbră, plină de plumb. În 6 din 8 versuri există cuvântul plumb. Sicrie de plumb, coroane de plumb, flori de plumb sunt primele referințe, cele din prima strofă a poeziei. Ceea ce mi-a atras atenția a fost versul „Stau singur în cavou”. Eul liric stă singur într-un loc închis, înconjurat de elemente compuse din același metal, elemente care, în mod obișnuit, nu sunt din plumb. Sicriele sunt de lemn, nu de plumb, florile sunt organice iar coroanele sunt ori din flori ori din plastic. De ce s-ar transforma toate în plumb? Hai să ne gândim un pic la o situație asemănătoare, doar că înlocuiți plumbul cu un metal un pic mai prețios. Aurul…

Legenda regelui Midas este următoarea: regele ajută un satir (creaturile magice ale lui Dyonisos),iar în schimb, Dyonisos îi permite să își pună o dorință. Regele cere să i se dea puterea de a transforma totul în aur. Zeul îi acordă puterea respectivă, Dyonisos fiind și zeul farselor (echivalentul lui Loki din mitologia scandinavă), vă dați seama că nu era o idee prea bună de a te încrede într-un zeu care vrea să îți împlinească dorințe. Regele atinge niște flori din grădina sa doar pentru a le vedea transformate în aur, același lucru se întâmplă eventual cu multe alte lucruri, inclusiv fiica sa.

Dacă privim eul liric din poezie prin prisma acestei legende, putem asuma că puterea sa este o variație „pervertită” a puterii regelui Midas. Unde Midas transforma totul în aur, eul liric transformă tot ceea ce atinge în plumb (deși nu știm de ce eul liric era în cimitir, asta e la nivelul imaginației). Astfel, acesta ajunge să transforme și florile, și sicriele și coroanele în plumb. Drama eului liric se adâncește o dată cu strofa a doua, așa cum și cea a regelui Midas crește când acesta își transformă fiica în aur. În cazul eului liric, amorul său a devenit „de plumb”, în timp ce dormea. Probabil, din dorința unui gest tandru, eul liric a încercat să își mângâie iubita, uitând de puterea sa, doar pentru a o vedea trasformată în plumb, și, pe deasupra, nemaivăzându-i niciodată fața, pentru că aceasta „dormea întoarsă”. „Amorul” lui dormea pe flori, evident, „de plumb”, un episod ce ne duce cu gândul la un episod asemănător din Romeo și Julieta, doar că aceasta este întors. Așa cum Julieta s-a trezit din aparenta-i moarte doar pentru a-l găsi pe Romeo mort lângă ea, așa putem vedea eul liric lângă corpul amorului său, atât Julieta cât și eul greșind. Eul atingând amorul și astfel prefăcându-l în plumb, iar Julieta, care băuse prea multă otravă falsă, motiv pentru care nu s-a trezit la timp ca să oprească moartea lui Romeo. Neputincios, eul liric stă lângă ceea ce este probabil mormântul amorului său, imaginându-și, în delirul său din cauza pierderii suferite, „aripile” pe care amorul, ca și concept, le-ar fi putut avea, dar care, tot din cauza sa, au devenit de plumb.

Poezia are o rezonanță neobișnuită și o muzicalitate sumbră, cu multe consoane grele. Asemenea unei înmormântări, poezia „Plumb” poate fi privită din multe puncte de vedere, din multe perspective. Unii o vor privi ca o poezie sumbră, întunecată, din care nu se mai poate scăpa, în timp ce alții o vor privi ca pe o eliberare a sentimentelor autorului transpuse în eul liric.

Wiz out.

În primul rând, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este o artă poetica. Asta însemnând că este prima poezie dintr-un volum, în mod coincidental, prima poezie din primul volum al lui Blaga, intitulat „Poeme luminii”, volum publicat în 1919. Ce înseamnă artă poetică? Printr-o artă poetică, un poet își exprimă opinia și viziunea personală asupra lumii și creației, printr-o poezie aflată la începutul unui volum. Alte arte poetice sunt Testament și Flori de mucigai ale lui Arghezi.

Lucrul interesant la Blaga este că, pe lângă a fi poet, este și filozof. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este prima teză filozofică pe care am văzut-o pusă în versuri. Ideea este simplă la Blaga. Există două feluri de cunoaștere. Cunoașterea paradisiacă și cea luciferică. Dacă cea paradisiacă se ocupă de descoperirea misterelor și analiza critică a lor, cunoașterea luciferică încearcă să adâncească mai mult misterele, pentru a le păstra frumusețea. Divinitatea, în viziunea lui Blaga, este cunoscută sub numele de Marele Anonim, un tip de divinitate care a creat o cenzură asupra cunoașterii, nu pentru a priva umanitatea de la descoperiri și evoluție, ci pentru a păstra frumusețea unui lucru învăluit în mister. Dacă ați citit operele pe care le-am analizat până acum, ați putut observa că lucrurile necunoscute sunt mult mai râvnite decât cele la care avem acces și pe care le putem întoarce pe toate părțile fără a descoperi ceva nou. Acest fapt universal ne este confirmat de diverse citate: „drumul este mai important ca destinația” sau „dacă un vis devine împlinit, atunci nu mai este un vis”, ambele citate arătând că un lucru aproape-tangibil va influența mai mult mentalitatea cuiva și îl va ambiționa mai mult decât un lucru deja posedat.

Poezia lui Blaga începe cu o repetare a titlului, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” și continuă cu alte exemple pe care eul liric le lasă în pace, nevrând să le pătrundă secretele. De exemplu lumea naturii, simbolizată de flori, lumea dragostei, simbolizată de buze și lumea trecutului, simbolizată de morminte (nu, nu de plumb, ajungem și la alea mai încolo). Apoi eul liric trece la partea cunoașterii paradisiace, care „sugrumă vraja” misterului cu lumina generată de cei care o folosesc. Eul liric ne dezvăluie că și el folosește lumină pentru cunoaștere, însă lumina sa este asemănătoare cu lumina lunii, care adâncește misterele lumii în loc să le dezvăluie. Sunt date și alte exemple de fapte ale eului liric în continuare, poezia finalizându-se cu admiterea faptului că acesta iubește florile, buzele și mormintele (și ne lasă pe noi să ne dăm seama că din dragoste vrea să le crească misterul).

Din punctul de vedere al ceea ce se va cere la BAC, adică nu ideea, ci faptele legate de tehnică, poezia are 20 de versuri cu rimă albă, de măsuri diferite. O trăsătură care face poezia modernistă este, pe lângă rimă și măsură, ingambamentul, tehnica prin care poetul nu începe un vers nou cu literă mare, folosind, în schimb, tehnica genului epic de a începe cu majusculă doar propozițiile noi.

Tema este una filozofică, aprofundând și în același timp sintetizând viziunea lui Blaga despre cunoaștere în 20 de versuri. Am spus ce aveam de spus despre temă mai sus. Hai să trecem la o parte controversată.

Mie Blaga mi se pare un romantic. Sigur, are elemente moderniste, dar folosește tema dragostei, folosește cuvinte elegante, folosește foarte mult tema nopții și, prin viziunea sa generală asupra cunoașterii, aduce în prim plan misterul, care este unul din elementele fundamentale ale romanticilor. Poate e neoromantic. Dar aici nu știu atât de multe încât să susțin asta cu argumente.

Viziunea lui Blaga asupra divinității. Mie poezia asta mi se pare adresată tuturor persoanelor creative. Orice persoană creativă va admite că misterul este mai interesant decât ceea ce este în spatele lui. De mici copii ni se păreau interesante lucrurile „interzise”, locurile în care nu aveam voie să mergem, de aceea încercam să le explorăm (cunoașterea paradisiacă), doar pentru a descoperi că ele nu mai erau chiar atât de speciale după ce vedeam ce e în spatele perdelei de fum. Văd „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” ca un manifest pentru persoanele creative și un compendiu de sfaturi pentru ceilalți oameni. Blaga cheamă oamenii creativi să se bucure de mistere, să încerce să le adâncească, să ia din ele ceea ce este bun pentru creație, pentru ca aceștia să poată crea alte mistere pentru alte persoane, care, la rândul lor, vor duce mai departe tradiția. Același lucru se poate spune și pentru cei care nu creează. Nu încercați mereu să pătrundeți un mister. De multe ori masca unui lucru, ideea că el poate sau nu poate exista (pisica lui Schrodinger) este mai interesantă și mai benefică decât cunoștința sigură a lui.

Wiz out.

Înainte de a începe descrierea prorpiu-zisă a catrenelor din Luceafărul, voi discuta un pic despre ce a stat, aparent, în spatele Luceafărului. Eminescu a publicat Luceafărul în 1883 în revista Convorbiri Literare, a lui Titu Maiorescu, și a fost citită pentru prima oară în cadrul Junimii, la insistențele aceluiași Maiorescu. Deși inițial a fost primită cu dezinteres și scepticism, Maiorescu a crezut în Eminescu. Luceafărul este un basm adaptat într-o poezie, basmul din care se inspiră fiind „Fata în grădina de aur”. În acest basm, o fată se îndrăgostește de un zmeu, îi spune că trebuie să fie muritor pentru a fi cu ea, zmeul fuge să devină muritor, nu reușește, iar când se întoarce o găsește pe fată cu un alt tip. Ca să se răzbune, zmeul prăvălește un bolovan peste fată în timp ce băiatul rămâne în viață pentru a-și vedea dragostea cum moare. Eventual moare și el din cauza suferinței provocate de zmeu. Pentru că Eminescu și geniul eminescian erau deasupra ideii frivole de răzbunare, în prima adaptare zmeul le prorocește doar să nu moară în același timp. După 4 adaptări în timp de 5 ani, Eminescu scoate cea de-a 5-a variantă, cea pe care cu toții o cunoaștem acum ca fiind Luceafărul.

Toți știm că Luceafărul este capodopera creației eminesciene. Dar de ce este acest lucru? Luceafărul combină toate temele pe care le-a folosit Eminescu într-un poem de 98 de strofe, catrene, structurat în 4 tablouri. Chiar sunt prezente toate temele lui Eminescu. La română, la matematică, isto…oh. Celalte teme. De la tema iubirii neîmplinite, tema cosmosului, tema genezei, tema geniului care nu se poate adapta în lumea asta (ca și cum ai spune că geniul este supus patului lui Procust *wink*) și tot restul de teme eminesciene, împreună cu motivele aferente lui Eminescu și romantismului. Motivul nopții, motivul fecioarei, timpul medieval etc. Rezumatul poeziei este următorul. Puștoaică se uită pe geam, vede Luceafărul, se îndrăgostește, Luceafărul la fel, îi face 2 vizite semi conjugale (ni se spune că îi pune mâna pe piept) dar tanti a noastră, fecioara între sfinți și luna între stele, nu vrea să devină super-oamă, ci îl cheamă pe Luceafăr jos de pe cer, din rolul său de semi-zeu, să devină muritor pentru a putea fi cu ea. Luceafărul, ca orice bărbat, acceptă oferta și pleacă spre tac-su cu intenția de a deveni muritor. Între timp mironosița, acum numită Cătălina, iese din palat, se întâlnește cu Cătălin, un puștan glumeț care tot făcea aluzii că ar trebui să fie împreună ei doi. În acest timp (nu știu de ce dar am în minte o bandă desenată cu Luceafărul) Luceafărul pleacă prin timp înapoi la Demiurg (tac-su) să îi ceară murirea (opusul nemuririi). Ne este prezentată călătoria înapoi în timp și spațiu, prin chaos, până la începutul tutuor, și discuția Luceafărului, acum numit Hyperion, cu Demiurgul. Demiurgul, ca orice tată cu avere și copii superiori, mai are un pic și îi dă un capac Luceafărului, spunându-i că îi dă orice alte super puteri (să creeze munți, să conducă armate întregi) dar nu îl poate face nemuritor. Aici am găsit o explicație interesantă pentru acest lucru, explicație destul de logică. Luceafărul exista de la începutul lumii. Ca să îl facă muritor, Demiurgul ar fi trebuit să distrugă și să reconstruiască tot, doar pentru dorința Luceafărului. Într-un final, Demiurgul îl îmbie pe Hyperion să se uite pe Pământ, să vadă ce îi face dragostea. Tabloul al patrulea este tabloul în care ni se prezintă cei doi tineri blonzi, stând undeva în natură, sub un tei și fiind foarte îndrăgostiți. Fata, ca orice altă fată a lui Eminescu, încă este nostalgică cu privire la Luceafăr, așa că îl cheamă din nou. Acesta apare, destul de enervat, și, pe scurt, le spune că el va fi mereu sus, nemuritor, în timp ce ei vor fi muritori. Ultimele patru versuri sunt singurele pe care le-am învățat vreodată, pentru că mi se par monumentale „Trăind în cercul vostru strâmt, norocul vă petrece, ci eu în lumea mea mă simt nemuritor și rece.”. Versurile astea arată condiția geniului eminescian, care nu este înțeles de lume așa că trebuie să trăiască într-o sferă superioară, dar singur.

Ce-i drept, mi-a plăcut Luceafărul, pentru că îmi plac romanticii. Sunt de acord cu ei în privința timpului medieval ca cel „perfect” romantic și, deși am câteva neplăceri legate de poezie în sine, în mare pentru că empatizez cu Luceafărul, mi se pare o poezie foarte faină. Ne este prezentată toată creația eminesciană, de la început la Luceafăr, și toate credințele lui Eminescu cu privire la lume. Putem spune că Eminescu se transpune în personajele din poemul său (și nu greșesc spunând personaje, pentru că Luceafărul nu este doar în genul liric), fiind Geniul în Luceafăr, fiind Creatorul în Demiurg, fiind Omul Îndrăgostit în Cătălin și Ființa care vrea să asceadă spre absolut prin Cătălina.

Scurt, pe tablouri, elementele importante. Primul tablou. Fata de împărat și Luceafărul. Important este că Luceafărul vine la ea de 2 ori, o dată ca înger și o dată ca demon (pe care îl putem vedea ca pe un înger căzut), venind de fiecare dată prin medii reflective (o dată din oglinda ei, a doua oară din lacul din jurul castelului). Fata îl respinge pe motiv că nu este uman. Luceafărul vrea să devină uman și pleacă.

Tabloul al doilea. Fata de împărat devine Cătălina (i se dă un nume pentu a fi individualizată, în loc de un ideal al fetei de împărat) și îl cunoaște pe Cătălin, un paj. Cătălin îi spune Cătălinei că îi este dragă etc, etc, iar Cătălina admite că, pentru că îi este asemănător, mai mai s-ar potrivi ei doi. „Te cunoşteam pe tine, Şi guraliv şi de nimic, Te-ai potrivi cu mine…”.

Tabloul al treilea este cel mai EPIC pe care l-am citit la Eminescu. Ne este prezentată ascederea lui Hyperion prin timp și spațiu către Demiurg, iar imaginea creată este foarte trippy.
„Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.
Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele -
Părea un fulger ne ntrerupt
Rătăcitor prin ele.
Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentâi,
Cum izvorau lumine;
Cum izvorând îl înconjor
Ca nişte mări, de-a-notul…
El zboară, gând purtat de dor,
Pân piere totul, totul;”
Serios acum. EPIC. Eventual, ajunge la Demiurg, îi spune dorința, acesta îl refuză, îl roagă să se uite în Tabloul al 4-lea ca să se convingă.

Al patrulea tablou are puține versuri și reprezintă doar găsirea celor doi tineri de către Luceafăr și cuvintele acestora. Cei doi par fericiți împreună iar Luceafărul își bagă picioarele.

Doamne. Poezie lungă. 98 de strofe. Oricum. Sunt muulte lucruri prezente. De la faptul că are elemente ale tuturor genurilor, personaje și acțiune pentru epic, dialog pentru dramatic și tot restul pentru liric, la faptul că sunt prezente muuulte teme. Serios acum. Citiți Luceafărul. Nu vă ia mult. După aia încercați să vă faceți singuri o părere.

Wiz out.

Enigma Otiliei este un roman interbelic, despre intrigile familiilor de burghezi din perioada pre-primul razboi mondial. Toată acțiunea este construită în jurul lui moș Costache, un nene avar, cu avere. Un alt personaj este Felix, personajul care pornește tot firul epic. Orfan, Felix vine la unchiul său, Costache, pentru a trăi cu el și a-și termina studiile la facultatea de Medicină. În casa unchiului, Felix o întâlnește pe Otilia, tot o orfană, care trăia în casa lui Costache și pe care acesta avea de gând să o adopte (deși nu o adoptă niciodată). De aici intrăm pe două planuri narative.

Primul este planul dragostei, în care Felix se îndrăgostește de Otilia, pentru ca aceasta să îl refuze pe motiv că „nu și-a terminat studiile” și să plece cu Pascalopol, un nene pe la 50 de ani, dar care era rafinat și un adevărat gentleman. Cel de-al doilea plan îl reprezintă moștenirea pe care moș Costache o va lăsa și cui. Aici intră în joc familia Tulea, condusă de sora lui Costache, Aglae Tulea. Pe tema moștenirii se duce o luptă, pe cât de tragică, pe atât de comică, în care cei din familia Tulea încearcă să îl facă pe Costache să moară ca să pună mâna pe avere, în timp ce încearcă să îl convingă să nu îi lase averea Otiliei. Averea lui Costache este luată, până la urmă, de Simion, un tânăr care este căsătorit cu fiica cea mare a Aglaei, acesta luând banii lui Costache chiar din patul în care acesta zăcea, paralizat, șocul respectiv cauzând și moartea lui Costache.

Un roman destul de întortocheat, nu? Copii mor în Somalia, alții își iau cazmale în cap și tot ceea ce le pasă altora e de banii de sub saltea.Oricum, nu am prea multe de spus despre acțiune. Ea ilustrează dramele prin care trece burghezia, clasa bună a oamenilor. Hai să discutăm un pic despre personaje.

Felix este văzut ca singurul personaj al romanului care evoluează, intelectual și sentimental. El ajunge de la a fi un viitor student la medicină, la a deveni un doctor de renume ce se căsătorește cu o femeie care îl introduce în cercuri influente. Relația lui Felix cu Otilia este următoarea: Felix se îndrăgostește de ea, ea eventual se îndrăgostește de el, ea nu are chef de el pentru că nu crede că cineva de vârsta ei ar putea să o înțeleagă și fuge la cineva uuun pic mai bătrân și mai influent, la Pascalopol, care avea doar 50 de ani. Felix vede în Otilia expresia feminității, aceasta fiind jucăușă, spontană și imprevizibilă. Toate aceste însușiri o fac pe Otilia misterioasă, și pentru că, cum știm cu toții, misterul atrage, Felix se îndrăgostește de ea. Scena culminantă în relația lor mi-a adus aminte de scena din Romanul adolescentului miop al lui Eliade. Otilia vine la Felix în pat și îi propune acestuia ca ei doi să trăiască împreună ca soț și soție, dar nu căsătoriți legal. Felix, băiat la 20 de ani, cu o tipă „subțirică, blondă, cu bucle în păr” stând lângă el în pat, alege, evident, să nu îi facă nimic. În dimineața următoare, când se trezește, Otilia nu mai era lângă el. Scena din Romanul adolescentului miop este cea în care adolescentul refuză să trăiască cu fata cu care era sigur că va trăi o viață fericită, pentru a se duce în Rusia și a deveni filozof.

Otilia este, putem spune, personajul principal al romanului. Ea ne este caracterizată prin ochii celorlalți din jurul ei și prin ochii naratorului omniscient. Ea este descrisă ca fiind o tânără impulsivă, spontană, tinzând să facă orice vrea ea, oricând. Camera ei este dezordonată, ca cea a unui adolescent. Îi manipulează pe ceilalți, fiind conștientă de puterea ei, în a face ceea ce vrea ea. Ceea ce văd eu în Otilia este mister. Doar atât. O dată ce dai la o partea perdeaua de fum care o înconjoară vei găsi doar o puștoaică răsfățată, cu câteva idealuri de viață pe care nu le va putea aplica niciodată, pentru că nu se pot aplica în viața reală. Este dezordonată și tot restul pentru că oamenii din jurul ei i-au permis lucrul ăsta. Singurul lucu bun pe care îl face Otilia este să îi ofere ceva frumos lui Costache și să îi ofere un ideal lui Felix. Felix, văzând în ea idealul feminității, ajunge să aibă o imagine idilică despre dragoste și cum acaesta ar trebui să fie. El s-a îndrăgostit de imaginea Otiliei, de ceea ce Otilia reprezenta, nu de ceea ce Otilia era. Așa cum ni se povestește în ultimul capitol, când Felix și Pascalopol se întâlnesc, iar Pascalopol îi arată o fotografie a Otiliei (care între timp îl părăsise și plecase în America), Felix nu o mai recunoaște pe Otilia, văzând în ea doar „urme” ale ceea ce ea era. Astfel, Otilia ca un simbol este bine conturată, pe când Otilia, femeia, este o femeie profitoare, care face ceea ce poate pentru a-și asigra un trai bun.

De ce e ăsta un roman balzacian? Pentru că are tema orfanilor în ea (atât Otilia cât și Felix sunt orfani), tema moștenirii (fam. Tulea și moș Costache) și tema dragostei, explicată mai sus. Ah, de asemenea, e un roman obiectiv, naratorul fiind omniscient și narând la persoana a IIIa.

Wiz out.

P.S.: Personajul meu preferat din roman a fost Simion, pentru că era comic. El face orice pentru a pune mâna pe bani, chiar și în clipa în care devine grotesc, luând banii de sub salteaua unui om paralizat.

Revenind la romanul nostru și la intelectualii inadaptați care sunt în el, voi începe prin descrierea succintă a acțiunii în raport cu personajele. Sunt 4 persoanje + naratorul, dar legăturile dintre ele mi-au luat vreo 2 zile pentru a le înțelege. 2 personaje feminine, Doamna T.(pe numele ei adevărat Maria T. Mănescu) și Emilia (mereu îmi vine în cap Otilia când scriu numele), reprezintă „declanșatoarele” intrigilor. Cei 2 bărbați, Fred Vasilescu (cunoscut și sub numele de X) și Demetru Ladima(serios acum, viitorilor autori, FOLOSIȚI NUME UȘOR DE REȚINUT. Învățați de la Ion. Ion, Ana, Vasile.), „intelectualii” noștri.

Povestea „întortocheată” de care vă povesteam vine din următoarele, și o să încerc să scriu cât mai puțin despre partea care mie mi se pare interesantă în roman: un jurnalist (Camil Petrescu transpus în personaj), află de la Doamna T. despre povestea ei de dragoste cu Fred Vasilescu. Jurnalistul o roagă să îi dea mai multe detalii, iar ea îi trimite trei scrisori. De-a lungul celor trei scrisori ne este povestită din punctul de vedere al Doamnei T. povestea lui Fred Vasilescu și a lui Ladima, împreună cu un misterios D. care o urmărește pe Doamna T. și cu care aceasta va avea anumite relații mai târziu în roman. După cele trei scrisori ale Doamnei T., suntem introduși în lumea văzută de Fred Vasilescu, printr-un caiet de memorii pe care acesta l-a donat jurnalistului, caietul fiind intitulat „o dupa-amiază de august”. Expunerea lui Fred începe când el se duce la Emilia, o semi-prostituată cu vise de a ajunge actriță (ca toate prostituatele. Mai puțin cea din videoclipul de la Metallica, Turn the Page.). După ce Fred face ce faci în general în situațiile astea, ajunge și la o parte de discuție în care Emilia îi povestește că a Ladima i-a trimis scrisori și că acesta era îndrăgostit nebunește de ea. Fred își dă seama că îl cunoaște pe Ladima și își aduce aminte de momentele petrecute cu acesta (insert running-on-the-hills montage here). Acesta trece prin viața sa, a lui Ladima și a doamnei T., povestind cum Ladima este singurul căruia i s-a confesat despre dragostea pentru doamna T., cum Ladima a ajung editor la ziarul Veacul, ținut de Nae Ghiorghidiu și cum Ladima a murit sărac, în mizerie, pentru că o iubea pe Emilia dar aceasta îl batjocorea, și pentru că a refuzat să scrie la ziarul respectiv povești în care nu credea.

O să discut un piiic de tot despre Ladima imediat, dar haideți să vă spun ce mi s-a părut interesant la „Patul lui Procust”. Primul lucru interesant este titlul, care ne duce cu gândul la Procust, cel care acosta trecători pe care apoi îi mutila dacă aceștia nu încăpeau perfect într-un pat de aramă făcut de el. Titlul reprezintă, în acest caz, nu povestea unui sadist nebun, ci povestea intelectualului și a societății. Intelectualul este văzut ca „cel care nu se poate adapta în societate”, iar societatea este Procust, care crează șabloane și reguli nescrise și apoi resping pe oricine care nu se încadrează. Titlul se referă la povestea lui Ladima, nu a lui Fred, Fred fiind prezent aici doar pentru a expune întâmplările. Ladima s-a îndrăgostit de o prostituată, trăiește în mizerie și nu are bani pentru că, din moralitate, a refuzat să scrie articole în care nu credea în gazeta Veacul. Văzând că este batjocorit de Emilia, care râdea de el ieșind cu alți bărbați, Ladima decide să își pună capăt vieții. Ca să nu își strice imaginea de critic înfocat al diverselor jocuri politice și financiare și cea de poet, Ladima împrumută 1000 de lei (el fiind falit), scrie o scrisoare doamnei T. (pe care a întâlnit-o o dată sau de 2 ori în tot romanul) și se sinucide. De ce a făcut asta? Banii ca să nu se știe că era sărac iar scrisoarea pentru Doamna T. ca societatea să o vadă drept o sinucidere din pasiune pentru o intelectuală. Ce a făcut mai exact societatea pentru a-l determina pe Ladima să se sinucidă? Nimic. Serios. Ladima a fost părăsit de o prostituată pe care o iubea nebunește și a refuzat diverse. Astfel, Ladima nu acceptă să își strice principiile morale pentru bunăstarea fizică, ajungând să se sinucidă.

Cealaltă parte interesantă mi se pare modul de creere a romanului. Acesta este scris ca un roman epistolar, format din diverse documente aduse de personaje unui jurnalist ce îl reprezintă pe Camil Petrescu. Astfel, Camil Petrescu scrie un roman în care Camil Petrescu, jurnalistul, vrea să scrie un roman despre o poveste tragică de dragoste. Inception? Cam așa ceva. Principiul pe care e construită modalitatea de narațiune se numește „convenția anulării convenției”. Astfel, Camil Petrescu încearcă să ne facă să credem că personajele și acțiunea sunt reale prin diverse metode, când, în același timp, ele nu sunt. Da, e ambiguu. Dar aparent asta face Camil Petrescu cel mai bine. Totul e ambiguu la el.

Mai trebuie să menționez că, pentru a da autenticitate romanului, Camil Petrescu publică, în notele de subsol din roman, diverse articole din ziare sau reviste, care au legătură cu întâmplările curente.

Ok, am scris mult. Și mai e. Din fericire mai am doar două idei. V-am spus mai sus că lui Petrescu îi place să fie ambiguu (nu, nu știu de ce). Este interesant să analizăm un pic de ce sunt folosite doar inițiale și nume de cod în convorbirile doamnei T. cu jurnalistul. Sunt folosite numele de Doamna T., X și D. Nu ni se spune niciodată că D ar fi Demetru Ladima, dar putem specula. Acest D este un tip care o urmărea pe Doamna T. și cu care ea ajunge să întrețină diverse relații din milă. Deci, de ce această nevoie de ambiguizare a unor personaje a lui Petrescu? Sincer, nu știu. Pot doar să spun că eu cred că el a făcut asta pentru a „pipera” un pic atmosfera și de a adăuga la autenticitatea romanului și ideea de rușine socială dacă ar fi publicat romanul cu numele întregi ale personajelor respective. Ăsta fiind punctul de vedere al doamnei T. Știți voi, e ca atunci când tipele își fac poze goale în baie, dar nu prind și fața în poză.

Cea de-a doua idee este aceea că societatea nu acceptă pe cei care nu se încadrează în tipare, și nu se supun regulilor sociale. Este aceea de societatea și bârfa ca mecanism de auto-reglare a comunității. De aceea Ladima nu vrea să fie cunoscut faptul că umblă cu o prostituată, un fapt des întâlnit în literatură și aparent nu doar la noi, cred pentru faptul că în toate societățile prostituatele sunt văzute ca parii. Astfel, există nu doar episodul acesta impresionant al lui Ladima, ci și episodul lui Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni cu Nineta Romulus, tot o fată care era văzută ca „ușoară”, iar atunci când părinții lui Petrini află de relația dintre cei doi au o reacție violentă împotriva relației, din pricina viitoare păreri a satului despre ei, din cauza fiului lor. Altă relație asemănătoare este cea dintre Tyrion Lannister din A Song of Ice and Fire (vedeți cum americanii pun litere mari pe substantivele din titlu, dar noi nu?) și o altă prostituată, relație care este terminată imediat de tatăl lui Tyrion, pentru simplul fapt că ar păta mândria familiei.

Cam atât pentru Patul lui Procust. Sincer, nu mi-a plăcut. Ați văzut cât de mult mi-a luat să scriu rezumatul acțiunii.

Wiz out.

P.S.: Am uitat să menționez diverse. Adică este folosit timpul afectiv, acțiunea sărind de la un moment la altul, întâmplările nu sunt cronologice. Pentru că este un roman modern.

Roman care a a apărut în două volume la distanță de peste 10 ani (12 mai exact, primul în 55, al doilea în 67). Ideea romanului este aceea de schimbare. Îți vei compromite valorile morale pentru a te adapta schimbării, sau vei fi asemenea unui stejar și vei încerca să reziști cât poți împotriva furtunii, care, eventual, te va dărâma?

Așa intră în scenă eroul romanului, „intelectualul” Ilie Moromete (copii, Moromete săracu nu era deloc intelectual, era, cel mult, un țăran filozof, conform G. Călinescu. Am pus intelectual pentru că a fost o gafă la bac anii trecuți în care cineva l-a abordat pe Ilie Moromete ca intelectual). Ilie Moromete e, într-adevăr, țăran, într-un sătuc numit Siliștea Gumești, înaintea, în timpul și după al doilea război mondial. Acțiunea romanului se petrece într-o perioadă de aproximativ 25 de ani. Moromete e un țăran cu influență în satul său, datorită caracterului său puternic și a personalității joviale.

Înainte să discutăm despre de ce Moromete e respectat în sat, hai să vorbim un pic despre familie. Familia lui Moromete are 8 membri, cu tot cu el. El, soția sa, Catrina și cei 6 fii și fiice ale sale. Moromete are 3 fii mari dintr-o altă căsătorie, din cei 3 pe unul în cheamă Achim. Mai este unul numit Nilă și un al treilea, Paraschiv (dar, sincer acum, nu mă aștept să și țin minte numele loc la BAC). Din căsătoria cu Catrina are 2 fiice și un mezin, pe numele lui Niculae (numele lui trebuie ținut minte pentru că are un rol important în al doilea volum.Faceți ca mine, țineți-l minte ca numele răposatului).

Acțiunea, pe scurt, din primul volum, este următoarea: Moromete are parte de tensiuni în familia sa pentru că cei trei fii mari voiau să evolueze, să meargă la oraș și nu își înțeleg tatăl care vrea să rămână fidel modului arhaic de viață. Moromete are multe datorii, ajunge să taie un salcâm din curte pentru a face rost de bani. De asemenea mai vinde și niște pământ, tot ca să facă rost de bani. Cei trei fii îl părăsesc, pleacă la București cu toate oile și restul avuției lui Moromete, acesta fiind motivul pentru vânzările prezentate anterior. Fiul cel mic, Niculae, vrea să meargă la școală dar Ilie nu e prea încântat de această perspectivă.Prima parte se termină cu vânzările și Moromete începând declinul său, datorat plecării fiilor la București.

Al doilea roman prezintă venirea războilui, moartea a doi din cei trei fii din București, unul pe front, altul de tuberculoză. Niculae se face comunist și încearcă să îl convertească și pe Moromete dar nu reușește. Fiind trimis cu o sarcină de la „județeană”, Niculae supervizează recolta unui lot de grâu dar este aruncat într-un joc politic pentru putere din care nu scapă decât când este dat afară din partid, își continuă studiile și ajunge inginer horticultor. Moromete își continuă declinul, nu mai este respectat în sat, eventual moare, dar moare ca un om independent, știind că nu și-a sacrificat moralitatea modului său tradițional de viață pentru noile dogme. Ultimele sale cuvinte sunt „Domnule, eu întotdeauna am fost independent!”.

Episoade care mie mi s-au părut importante pentru caracterizarea lui Moromete sunt atunci când Niculae ia premiul I în școala primară iar Moromete rămâne profund impresionat de ceremonie și de fiul său, crezând că Niculae urma să rămână repetent. De asemenea, Moromete se duce la București după cei trei fii ai săi pentru a-i încerca să îi aducă înapoi în Siliștea-Gumești, dar aceștia refuză, moment în care Moromete admite că „de acum încolo, mi-am luat mâna de pe voi”. Când fiul său moare în război iar Moromete află asta dintr-o scrisoare venită „într-un plic negru”, Moromete are un moment de liniște descris de Preda ca momentul în care Moromete își lasă capul jos și pare a deveni foarte slab, ca și cum o pală de vânt ar putea să îl ia de pe pământ. Toate aceste momente mi s-au părut importante pentru că îl descriu pe Moromete tatăl, în opoziție cu Moromete șeful familiei, sau Moromete omul popular din sat. Aceste momente arată vulnerabilitatea unui tată atunci când fiii săi îl înduioșează prin fapte pasive, fie în bine sau în rău, și descriu cum poate pierderea unui copil să afecteze un părinte.

Motivul pentru care Moromete este văzut și ca „țăran filozof” este că el are momente în care monologhează, singur, încercând să își explice acțiunile sale sau pe cele ale celor din jur. Un episod important este când Moromete, la bătrânețe, iese pe câmp, este prins într-o ploaie torențială și începe să sape un șant în jurul unei căpițe de fân, în timp ce vorbește despre copii și rolul lor ca viitor părinți. Moromete blamează copiii săi, judecând că nu își vor putea învăța la rândul lor copiii, în timp ce se exonerează, argumentând că el i-a învățat valori morale și cum să se descurce în societate.

Ceea ce este interesant atunci când ai mai multe romane de același autor pentru studiu este că poți face paralele între personaje și situații. De exemplu, poți să faci o paralelă între Moromete și Victor Petrini, personajul lui Marin Preda din „Cel mai iubit dintre pământeni”. Amândoi sunt reprezentanți ai unui stil „vechi” de viață peste care vine un stil nou. Diferența între cei doi este că Petrini își curbă moralitatea și ajunge din ce în ce mai animalic, compromițându-și sufletul și omorând doi oameni pentru a lupta sistemul (deși al doilea a fost în proprie apărare), în timp ce Moromete alege să nu lupte, să își trăiască viața lui, încercând doar să păcălească schimbările atunci când intersecția cu sistemul noi era inevitabilă. O comparație care îmi vine în minte este că Moromete este piatra de râu care stă pe loc în râu și este modelată de cursul apei în timp, iar Petrini este ca un copac care a căzut, încercând să stăvilească râul, dar ajunge la final să fie rupt de apele repezi ale râului.

Cam atât pentru Moromeții. Mi s-a părut interesant, deși descrierile sunt destul de plictisitoare, pentru că prezintă o altă față a țăranului.

Wiz out.

P.S.: Puteți să faceți, de asemenea, o paralelă între Ion și Moromete despre viziunea asupra pământului. Ion era obsedat că pământul îl făcea cool, în timp ce pe Moromete doar îl hrănea și îi aducea stabilitate financiară. Din nou, Ion – copil traumatizat, Moromete – țăran normal, deși mai inteligent decât norma.

Mara e un roman interesant din câteva puncte de vedere care atunci erau noi, ca orice alte capodopere pe care trebuie să le studiem. De ce nu studiem operele pe care le-au scris după aceea, când au avut timp să se îmbunătățească? La fel era și la Ion. Ion, primul roman obiectiv din literatura română, omg, omg. De ce nu citim al doilea? Al trilea? Al 69-lea? E ca și cum ai pune oamenii să se uite la prima pictură a lui Van Gogh și să realizeze cât de bun a fost omul ăla toată viața lui, în loc să îi pui să se uite la ceva ce a făcut după ce a evoluat. Mara e un roman tradițional. Asta înseamnă că seamănă un pic cu filmele de copii, pentru că, în final (mai puțin o moarte) totul se termină cu bine. De-a lungul romanului veți vedea oameni care fac diverse lucruri, în scopuri personale, lucruri pe care un moralist le-ar blama, dar toate situațiile ajung să se încheie cu bine.

Mara e o tanti de la țară care avea 2 copii (și era mai mult sau mai puțin săracă). E o văduvă care trebuie să își crească singură copiii. Pe copii îi cheamă Trică și Persida. Dar tanti asta e un pic avară ea așa. Din fericire, și după cum spune și prietenul profei mele de română, Manolescu, Mara e prima „femeie capitalistă dintr-un roman românesc”. Asta înseamnă, pe scurt, că tanti făcea afaceri. În termeni moderni, făcea barter între trei orașe, unul din el fiind Aradul. Lua lucruri din localitatea sa și încă o localitate și le distribuia în Arad, iar la întoarcere făcea invers, luând lucruri din Arad pentru a le vinde în satul ei. În sat vindea pe un pod, mașinilor care treceau pe acolo. Ni se spune, de altfel, că, nu asemănător comercianților noștri din piețe, ea nu se întorcea niciodată cu marfă acasă, preferând să vândă cu profit mic decât deloc.

Lăsând un pic povestea la o parte, sunt curios de ce, față de Țara Românească sau Moldova, Transilvania a avut parte de o literatură atât de prolifică? Ion se întâmpla în Transilvania, la fel și Mara și altele care nu îmi vin acum în cap. Cred că are de-a face cu asuprirea lor. Ori asta, ori sunt, pur și simplu, mai artistici ca restul românilor. Bine, din punct de vedere cultural trebuie admis că ei au avut cea mai mare legătură cu occidentul. În Țara Românească aveai influențe de la cine? De la bulgari. Iar în Moldova de la ruși, basarabeni și ucrainieni. Iar primii doi nu prea ies din țară.

Oricum, Călinescu spunea că romanul trebuia să se numească „Copii Marei”, întrucât acțiunea este centrată nu asupra Marei, ci asupra Persidei și a lui Trică, deși nu în egală măsură. Nu sunt de acord cu asta, pentru că, deși Mara apare doar în 4 capitole din 18 parcă, toată lumea copiilor este influențată de Mara, iar Persida este doar o Mară mai mică. Scenariul este simplu. Evident, e DRAGOSTE la mijloc. Persida se îndrăgostește de un puști pe nume Națl, care era neamț. Iar pentru că Persida era cu Capuleții și Națl cu Montague-ii, ajung să se omoa…ah, nu. Ăla e alt roman. Piesă de teatru de fapt. Oricum. Da, dragoste interzisă, faimiliile nu sunt de acord etc, povestea obișnuită. Oricum, ei pleacă în minunata Vienă (pentru că e scris pe vremea când puteai să ieși din țară), fac un copil numit Petrișor și vin înapoi în .ro. Toată lumea, văzând copilul, îi iartă, cele două familii se împacă și totul e bine. Mai puțin un nebun numit Bandi care îl omoară pe tatăl lui Națl, numit Hubar.

Deși Mara este numele romanului, eu cred că Persida este personajului principal. O să trec peste modurile de caracterizare și o să mă axez pe nume. Persida este o Mara mai mică, din toate indicațiile din timpul romanului, fapte și gânduri. Dar, de asemenea, eu cred că numele Persidei este legat de Perseu, eroul din Grecia Antică. Asemenea lui Perseu, și Persida trebuie să plece într-o călătorie din cauza unui păcat care îi este reproșat (în cazul lui Perseu era faptul că nu a oferit un cal la un banchet organizat de cel care îi voia mama), apoi în călătorie se întâmplă un fapt care o va exonera de tot ceea ce a făcut (pentru Perseu omorârea Medusei, pentru Persida copilul), urmată de întoarcerea eroinei în orașul natal unde este iertată. Un alt nume interesant este cel al Aegidiei, maica care a avut grijă de Persida când a fost trimisă la mânăstire de Mara. Aici etimologia numelui este evidentă, Aegis fiind latinescul pentru scut, așa cum maica Aegidia este ca un scut pentru Persida împotriva lucrurilor rele de afară, din afara mânăstirii.

Cam atât am de spus despre Mara. Hmmm…aproape 900 de cuvinte. Cu tot cu opinii. Fără alea probabil că am mai puțin decât trebuie. Next – Morometzii.

Wiz out.