Dragoste şi romantism

Acum, nu ştiu dacă titlul se va potrivi sau nu, dar aşa scrie pe ecranul telefonului meu. E o temă despre care vreau să scriu cam de la începutul anului sau chiar înainte de asta. De ce e pe ecranul telefonului? Pentru că, pe vremuri, acum ceva timp adică, îmi scriam ideile la “note”, în memoria telefonului, pentru că aveam multe idei de scris pe blog. Am o opţiune drăguţă pe Sony Ericssonu meu care mă lasă să îmi pun notele deasupra wallpaperului, aşa că am folosit-o ca să nu uit că trebuie să scriu. Cum ziceam, “dragoste şi romantism” e acolo de mult timp, aşa că nu voi schimba titlul. La moment mai am 2 titluri scrise sub acesta, poate voi scrie cândva şi despre ele.

Revenind la titlul de faţă…Ştiu o persoană căruia nu îi place cuvântul dragoste. De ce, nu ştiu. Aş presupune că are ceva de-a face cu trecutul ei, dar nu voi specula, pentru că nu e drăguţ. Poate am să o întreb cândva, şi poate îmi va răspunde sincer. Asta e problema cu cuvintele. Nu mai ţin minte dacă am mai scris despre asta… Brb – îmi citesc ultimele posturi. Ok, aparent nu am mai scris despre cuvinte până acum. Ciudat…Înseamnă că am vorbit cu multe persoane despre ele. Cuvintele…sunt baza societăţii în care trăim. Cu ele se obţin multe. Mai ales de către persoane care nu au decolteu. Cuvintele pot clădi multe, pot aduce multe, pot crea…Dar pot şi distruge, pot răni. Ca să citez pe cineva, poţi omorî cu cuvinte. Mai mult sau mai puţin literal. Există şi un citat interesant…Pana e mai ascuţită decât sabia. De multe ori e adevărat.

Mi-a plecat Bocu În traducere: a ieşit un prieten de-al meu de pe internet, cineva cu care aveam o conversaţie interesantă şi oarecum pe domeniul acestui post. Oamenii comunică prin cuvinte. Ar trebui să comunice şi prin limbajul corpului, respectiv prin priviri corelate cu gesturi fizice, dar sunt prea puţini cei care înregistrează mişcările inconştiente ale celelaltei persoane şi mai puţini cei care şi reuşesc să le înţeleagă corect. [Ah, Boulevard of Broken Dreams. Coloana sonoră e ok până acum.] Deci, cuvintele. Când te întâlneşti prima dată cu cineva, dai, în general mâna. Dreaptă,pentru cei care ştiu la ce mă refer[doar 1-2 persoane, stai calm, cititorule, nu eşti discriminat]. Dai mâna şi îţi spui numele. Cam aşa începe orice relaţie. În cazul fetelor se pupă pe obraz. O chestie care mă scoate din sărite şi pe care o văd la aşa-zisul pupat între fete este faptul că multe au luat ideea din filmele americane de a nu se pupa propriu-zis, ci, mai degrabă, de a pupa aerul de lângă urechea nefericitei sau nefericitului cu care se “pupă”. De ce, nu înţeleg, dar, mă rog, fac cum vor. Cine suntem noi să judecăm că un gest ce ar trebui să fie de prietenie s-a transformat într-unul pur…de faţadă

Doamne, că bine zicea cineva că ştiu să schimb subiectul. Din păcate acum nu mă avantajează. Felicitări dacă ai citit până aici, cititorule:) Keep going. Şi după ce îl[o să folosesc doar "îl", nu "îl/o" pentru că sunt prea obosit să scriu de o mie de ori asta. El, omul] cunoşti, la ce te uiţi? La cum arată, nu? Iegzact. Nu zice că nu, e instinctual să vrei să vezi cu cine vorbeşti. Eventual, după ce îl vezi, ajungeţi să vorbiţi chestii mai interesante, mai profunde sau despre ultima melodie a lu Salam, după caz. Ajungi să vezi că are nişte idei interesante, care îţi plac sau care coiincid cu ale tale. Te şi face să râzi. Ce chestie, nici el nu crede că există japonezi deştepţi[Patricia, sau oricine, e o referire, nu e nimic discriminatoriu, e doar o referire la un banc. Don"t kill me]. I se pare amuzant că pentru canibali o femeie gravidă e ca un Kinder cu surprize. Şi face nişte gropiţe când râde care sunt foarte chiut. Şi ar vrea să ştie cu ce se mânâncă masoneria, aşa că îţi promite că o să se uite la “Digital Angel”. Sau măcar va citi rezumatul de pe IMDB. Ieşiţi la un suc amândoi. Ajungeţi undeva romantic sau pur şi simplu vă uitaţi unul la altul şi vă fixaţi cu privirea, ajungeţi eventual să vă sărutaţi. Ce chestie, stabiliţi că sunteţi împreună. Acum, mai există înainte de sărut şi ţinerea de mână, un gest care mi se pare simplu şi care spune multe, dar peste care se poate sări în general. Mulţi nu au curajul să o facă. Deci, sunteţi împreună. Vă plimbaţi, vă sărutaţim totul pare roz. Ajungeţi la un moment dat la unul din voi acasă sau într-un spaţiu mai intim, cu timpul se întâmplă mai multe între voi.

Nu voi continua mai mult de atât pentru că sunt destul de multe dezvoltări şi pentru că am ajuns cam unde trebuia să ajung cu ideea. O relaţie. Cam asta am descris mai sus. În mare, început şi dezvoltare. Ştiu, puteam să scriu mult mai siropos, mai visător, dar nu ăsta este scopul meu în postul ăsta. De ce se întâmplă lucrurile de mai sus? E o întrebare pe care mi-am pus-o de multe ori. De ce ne place cineva, iar altcineva nu?[mă refer la sexul opus, nu pentru că discriminez ACCEPTul, ci pentru că mie îmi place sexul opus]. De ce ajungem să visăm pe cineva care am decis că ne place? De ce atunci când încercăm să spunem cuiva că ne place, vedem tot felul de semne pe care altfel nu le-am vedea, de exemplu, în cazul meu nori în formă de inimioară[jur că aşa arătau în ziua aia] sau auzim o melodie cu mult subînţeles sau mici subtităţi în ceea ce zice, sau tot aşa?  De ce ne simţim ciudat când vedem acea persoană cum face gesturi mai tandre către altcineva de acelaşi sex cu noi? Şi încă n întrebări,cu unul sau mai multe răspunsuri.

La ceea ce vedem şi ce auzim răspunsul este imaginaţia de multe ori. La restul întrebărilor…mulţi ar spune dragostea. Dar ce este dragostea? De ce suntem atraşi de unele persoane? Dragostea…nu are o definiţie exactă. Este diferită pentru fiecare. Mai demult am încercat să aflu de la jumătate din lista mea de mess ce este dragostea, am întrebat persoanele cele mai diferite între ele, în speranţa că îmi voi putea formula eu un răspuns luând ceea ce credeam eu din răspunsurile lor. Am auzit că dragostea este multe lucruri, nu mai ştiu acum care erau, dar ştiu că niciuna nu se potrivea cu ce aş fi simţit eu că este dragostea. Dragostea, dacă există, eu nu o pot descrie[exprimare a la Poliţist Adjectiv]. Este fluturaşi în stomac[sunt conştient că fac greşeli de scriere, sunt intenţionate]. Este sentimentul ciudat pe care îl ai atunci când te uiţi în ochii ei şi pare că vei cădea în ei, că se adâncesc încât să te cuprindă şi pe tine şi pe gândurile tale şi pe lumea înconjurătoare, când te uiţi în ochii ei şi nu îţi poţi lua privirea. Este atunci când tragi aer în piept pentru că ai uitat pentru o clipă să respiri[atâââât de Twilight like]. Este ciocolată.

Este ciocolată. Vreau de atât de la începutul postului să scriu asta XD. Unii spun că dragostea nu există. Asta e. Suntem diferiţi. Toţi.

Urmează şi partea a doua pentru că asta e oricum prea mare. Curând.

Wiz out.

Disclaimer: de-a lungul postului am folosit extrem de multe paranteze. De ce? Pentru că ăsta este poate cel mai personal post de pe blogul ăsta, deci are de-a face cu mine şi cu persoanele care m-au influenţat cândva sau care mă influenţează. Boc, Patricia, sunt nume adevărate, nu le voi schimba. În rest sunt multe aluzii la întâmplări în care alţi cunoscuţi se vor regăsi pentru că probabil au fost acolo sau le-am povestit despre asta. Nu este un post despre o singură persoană cu care am legătură, este un post despre mine. Nu vreau să fac mişto de nimeni, vreau să îmi spun părerea, aşa că nu ai de ce să te superi, cititorule. Sper să te regăseşti în ceea ce scrie mai sus, dacă nu, înseamnă că trebuie să te întâlnesc şi să te cunosc XD Aştept comentarii. Felicitări celor care au stat să citească tot.

 

Bani

Atenţie, vor exista înjurături. Cred. So…persoanele peste 18 ani close ză uindou dacă nu aţi mai auzit sau citit înjurături.

Banii…sug. La greu. Totul se învârte în jurul lor. Şi toată lumea. În primul rând, ăsta e un blog personal[ştie persoana respectivă de ce] deci pot să spun ce vreau

Ok. Banii. Nu înţeleg de ce toaaată lumea e ahtiată[nu cred că există cuvântul, dar majoritatea îl ştiu] după bani. Ce sunt? Hârtii sau plastice. Gen. Şi prezervativele sunt de plastic. Latex, mă rog. Tot petrol. Dar nu vezi că se înghesuie lumea la ele. Nuuu… Decât dacă sunt gratis. Cineva spunea că românii ar cumpăra şi fecale dacă ar fi la ofertă/reducere. Foarte adevărat. Da, cuvintele reducere, promoţie, ofertă atrag. Orice ar fi. Absolut orice. Nu contează că nu a scăzut preţul, ce naiba, nu mint.

Ok, acolo e teoria. Acum, ce cred eu:
De ce există războaie? Pentru bani. De aia încep.
De ce se omoară oamenii? În mare, pentru bani. E legat mai mult sau mai puţin de asta.
De ce se ceartă oamenii? În mare, pentru bani.
De ce când faci orice rău care nu are legătură cu banii e foarte ok cu părinţii, dar când împrumuţi o chitară pe care ai primit-o cadou, mai au un pic şi te aruncă pe geam? Pentru bani, chiar dacă nu i-au dat ei.

Banii, în cazul în care nu se ştia, se printează. La un căcat de maşină. Maşinile fac bani. Oamenii COMANDĂ bani. Cu un click. Se pot face oricâţi, dar niciodată nu sunt destui. Mereu unii au prea mulţi, şi trebuie să le dai cinşpe mii de motive să îţi dea şi ţie o mică parte. Şi când îţi dau mica parte, observi că sunt, de exemplu, 102 milioane[10200] lei noi. Marfă, nu? Când ai nevoie de 10 mil să ajuţi orfani, nu primeşti. Muie corporaţiilor care trăiesc pe marketing şi nu prin oameni.

Nu înţeleg banii. Aş prefera să dau 2 beri goale pentru una plină. Aş prefera să dau 6 haine mici pentru una bună. Mda. Bani. Cuvânt urât. Totul se învârte în jurul lor. Huă.

Banii…aaa…da. Şuie Paparude: ,,Banii ţi-au făcut viaţa cam de căcat, atunci vorbeşte cu ăla care i-a inventat”

Wiz out.

P.S.: Dacă nu ai înţeles nimic din articol, nu e nimic. Nu am putut să mă exprim prea bine, dar cred că măcar ideea principală se înţelege.

 

Vama, 2009

Am fost în vamă, cititorule, în Vama Veche. Presupun că nu este nimic nou pentru tine, sper că mă cunoşti destul de bine încât să ştii că aş vrea să merg, cel puţin. Din punct de vedere organizatoric, am decis cel puţin 2 lucruri: nu mai merg în vamă vara în plin sezon şi în weekend, aproape orice s-ar întâmpla. Am văzut cocalari în vamă, cititorule. De ce, nu ştiu, probabil erau sub acoperire, dar nu înţeleg de ce, când nu poţi înţelege, tot vrei să te duci acolo. Nu că ar putea murdări mai mult apa, dar… o poluează cred că e cuvântul mai potrivit. Deşi era mult mai multă poluare venind din partea de mamaia şi eforie, dar acum şi aici? [Nu, nu te supăra cititorule, nu am zis că sunt DOAR, ci doar că sunt majoritari cei cu lanţuri groase de aur la gât care intră cu ele şi cu ceasul de aur în apă]

Revenind la Vamă. Ştim cu toţii că au început urbanizarea, ei, cei de sus, de la urbanizare. Au făcut 2 chestii de beton lungi şi le-au zis piste. Au făcut un hotel. Bravo lor. Ţin să spun că am văzut 2 camere în tot hotelul care erau folosite, restul tot la gazde. Dar nu este acolo pentru profit. Este o declaraţie. O declaraţie care să ne arate că o vor ţine aşa în continuare până când Vama va deveni profitabilă, o declaraţie care spune că ne-au făcut-o şi noi nu am făcut nimic. Am închis ochii, nu? De ce? Realizezi, cititorule, că în vamă sunt apoximativ 100 000 de oameni care merg an de an acolo? Am pus 100 000 pentru că nu ştiu sigur, dar înclin spre un milion. Gândeşte-te, dacă fiecare din cei 100 000 de oameni pun 10 lei, ar veni 10 miliarde vechi. Dacă pun 100, vin 100 de miliarde. Şi sunt şi oameni cu mult mai mulţi bani care merg în vamă. Şi alţii care ar pune mai mult. Dacă toţi am face o chetă pentru Vamă, am putea măcar să cumpărăm plaja. Am spus chetă pentru că ăsta mi se pare cuvântul potrivit vămii.

Vama e ceva ce, măcar în trecut, exprima libertatea. Eu am prins începutul perioadei de tranziţie spre ceva mai mult comercial. Oricum, tind să ştiu cum era. 4 pescari şi 20 de câini, mi-a zis cineva că era vama odată. Libertate, spun eu. Vama este un loc în care oricine poate fi el, oricine poate fi frumos. Accentuează frumuseţea din interior, o scoate mai mult la vedere. Oricine poate face orice în limita bunului simţ[şi peste pentru mulţi, dar nu îi băgăm în seamă], şi oricine, dar absolut oricine, îşi poate permite să viseze. Poate privi la stele de undeva unde nu se aude decât o muzică distantă şi înfundată şi se poate privi pe sine, în interior. Poţi să…nu, nu poţi. Îţi permiţi să visezi, pentru că ştii că nimeni care nu este acolo nu ţi le poate sfărâma, iar dacă este acolo, în vamă, nu o va face cu bună ştiinţă. Pentru că suntem liberi acolo.

Vama NU este un loc al profitului, un loc al banilor. Pe vremuri cu 30 de mii vechi veneai cu trenul, prindeai o ocazie, stăteai şi plecai după o săptămână din vamă. Acum, încă este posibil, dar mai greu, unii ştiu. Eu nu. Vama este un loc al oamenilor, al sufletului, este locul în care visele pot deveni vise din nou, unde poţi să crezi. Este o… ok, nu pot descrie, dar imaginaţi-vă că auziţi manele în tramvai şi brusc se opresc. Că se iau unii de tine pe stradă şi brusc dispar. Că vă e sete şi brusc găsiţi apă. Sau vodcă, pentru unii. Nu o să spun că vă înecaţi pentru că aş dramatiza mult prea mult. Nu. Vama este ceva care îţi alină suferinţa,care te ajută să găseşti leacul, nu este leacul. Tu eşti leacul, tu trebuie să te salvezi.

Dar, după cum presupun că ştii deja, Vama aparent e pe ducă. Hotel, piste, mult prea mulţi oameni… Vama e, sau a fost, cam ca un vis. Intens, dar dispare repede. Ce se va întâmpla după ce va fi epuizată? Va apărea altceva, nu îţi face griji, mereu apare. Iar Vama, cred că se va consuma, după care va apărea din nou, după mulţi ani, cu forţe noi. Pentru că visele sunt ca pheonix-ii. Renasc din propria cenuşă.

Vama, cu ,,v” de la vis.

Wiz out

P.S.: Am scris postul pe 3 august, dar îl voi publica mai târziu, după ce se consumă ultimul post.

 

Magie

Sunt mai multe pe ordinea de zi. Trebuia să scriu acest post de miercuri, acum e luni, deci a trecut ceva. Ce s-a întâmplat miercuri? It’s Orange Wednesday, deci am fost la film. Am văzut ultimul Harry Potter. Dacă tu, cititorule, crezi că Harry Potter nu merită văzut nici măcar din punctul de vedere al unui simplu film, te rog să dai mai jos, poate găseşti ceva şi pentru tine.

Cum ziceam, am fost la HP6. Este de departe cel mai bun film din serie din punctul de vedere al efectelor, şi al doilea cel mai bun din punctul de vedere al cât de multe lucruri din carte au intrat în film, lipsesc doar 2 faze care ar şi-ar fi avut locul în film, dar nimic critic cum era în celelalte filme. Oricum, foarte bun filmul, vi-l recomand dacă nu aveţi ce face vineri seara şi staţi în faţa calculatorului. Îl puteţi down…împrumuta de la diverta sau ceva de genul ăsta, nu sunt obişnuit cu filmele împrumutate, eu le văd doar la cinema sau pe calculator de la ,,prieteni”[din alte ţări, li se spune peeri, dar cui îi pasă].

Harry Potter te duce inevitabil cu gândul la magie. Singurul spoiler pe care o să îl dau în postul ăsta pentru cei care nu au citit cărţile este că la un moment dat apare o tipă, Hermione, care stă pe scări şi ,,invocă”, creează, nişte mici bufniţe sau ceva de genul ăsta, oricum nişte păsărele care dansau pe deasupra ei. Voiam de mai mult să scriu despre asta, şi iată că am găsit motivul în HP6.

Magia, dragă cititorule. Mai există, nu mai există, cum rămâne cu ea? A fost demult pierdută în negura timpului, în vremurile medievale, nu a existat niciodată sau există şi în ziua de azi? Părerea mea e că, la fel ca şi natura, magia, în anumite limite, există şi în ziua de azi. Nu ştiu neapărat dacă în măsura în care să faci lucrurile să plutească cu mintea sau să ridici morţii[oh, the good old necromancy], dar există. Ştim că putem crea. Nu să facem păsări adevărate, dar putem să le desenăm, să le descriem, să le simţim. Nu putem să salvăm pe cineva care e pe moarte sigură, dar îi putem alina suferinţa. Nu putem să vedem în mintea cuiva, dar putem să întrebăm, să ne interesăm şi să aflăm mai mult sau mai puţin[sau cu ceva chimie să facem serul adevărului, ştiu că există dar nu mai ştiu cum se numeşte acum, chimiştii să iasă la raport].

Suntem nişte proşti pentru că nu ne dăm pe deplin seama de asta, de faptul că noi, cu puterea minţii mai puţin dar cu cea a sufletului putem face lucruri magice, putem să creem şi să distrugem lumi, atât pe hârtie cât şi în viaţa de zi cu zi, putem să distrăm şi să întristăm, putem să…să facem atât de multe, cititorule, doar că nu ştim. Încet, încet, pe măsură ce creştem, ne asaltează grijile şi lucrurile rele din lumea maşinilor de lângă noi, şi încercând să scăpăm mai rău ne afundăm în ea, cu cât încercăm să devenim mai competenţi în ea, în lumea aşa zisă ,,reală”, adică aia care aduce mult râvniţii bani, cu atât devenim mai incompetenţi în lumea noastră interioară, în ceea ce vrem cu adevărat, în visele noastre.

E greu să păstrezi o balanţă şi să nu te duci spre lucrurile materiale, dar un singur lucru,dacă trebuie să te agăţi cândva de ceva, cititorule, adu-ţi aminte de un singur lucru care este atât de magic încât te poate salva într-o zi, te poate salva din prinsoarea lor, din comunitatea de vise sfărâmate:

zâmbetul. Magic, dar simplu, şi atât de multe lucruri pe care le poate evoca. Zâmbetul cititorule. Cu ,,z” de la zână.

Wiz out.

 

The backdoor

Procedeul folosit de hackeri pentru a intra în calculatoare fără permisiune, folosit de obicei de troieni, se numeşte backdoor.

Nu. Nu despre asta vorbeam. Avem backdooruri în minte. Fiecare dintre noi. Nu mă refer la ce foloseşte vreun doctor ca să ne opereze, aviz viitorilor chirurgi la neurologie, mă refer la lucrurile pe care le reprimăm pentru că dor. Mă refer la nota mică la istorie pe care ai luat+o pentru că i+ai şoptit colegului. Mă refer la certurile cu părinţii pentru că nu îi bagi în seamă când de fapt nu le spui anumite lucruri ca să nu îi întristezi. Mă refer la plecările amânate la mare sau la munte, pe care ştii că nu o să le mai onorezi pentru că pe prietenii tăi nu îi lasă părinţii să vină. Mă refer la cum de fiecare dată când cântă Vama în Winamp te repezi să schimbi melodia pentru că îţi aduce aminte de ceva ce vrei să uiţi. Mă refer la multe, poate mai completezi şi tu, cititorule, dacă exişti.

Am spus mai sus, vrei să uiţi. Da, acolo pui toate lucrurile pe care vrei să le uiţi, şi care atunci când auzi ceva care este chiar foarte puţin legat, iese la suprafaţă şi te doare.

Ce e de făcut cu ele?

Sper că tu ai răspunsul, pentru că eu, sincer, nu îl am.

Wiz out.

 

Străin

Străin

Nu ştiu dacă e un titlu potrivit

Wiz out

 

Minuni

Nu ştiu de ce, dar hai să o luăm din scurt, să nu mai stau măcar la postul ăsta cu diversiuni şi lucruri de genul ăsta, ca nişte străduţe lăturalnice pe care le iau de fiecare dată când scriu numai ca să fie mai plăcut drumul până când ajungi în drumul principal. Poate că uneori chiar sari peste partea de început până la al doilea paragraf doar ca să scapi de început.

Ok, o luăm direct, şi în acelaşi timp foarte ocolit: religia. Ha! Nu te aşteptai Da, nu am mai discutat despre asta până acum, e un subiect destul de delicat pentru toată lumea, dar asta e, nu mă voi lega de cine ce unde cum când a fost, dacă sau de ce a fost. O să vorbesc despre titlu: Minuni. Mulţi atei sau eretici, necredincioşi, rockeri, oricum le-aţi zice, au ca dovadă că pe atunci se întâmplau multe minuni şi lucruri neobişnuite, iar acum nu se mai întâmplă, iar ăsta e unul din motivele pentru care ori nu există, nu este, nu nu ştiu ce, ori că din cauza asta vine Apocalipsa, Ridicarea, Zulu sau mai ştiu eu ce. Ok, să vă spun ceva: până nu demult, ca să spui ceva cuiva din alt oraş, trimiteai scrisori. Mai demult, pământul era plat. Toate astea s-au schimbat, şi de aici vin 2 teorii de-ale mele:
1. Minunile există şi sunt prea neînsemnate pentru public, mass-media în principal, sau se ţin în secret tocmai ca să nu le vadă toată plebea
2. Minunile de la început au fost făcute ca să ne dea un exemplu. Şi voi continua pe ideea asta: suntem români, este în genele noastre să ne plângem că capra[lăsaţi la o parte cacofonia] vecinului este mai grasă, dar nu facem nimic ca să o îngrăşăm pe a noastră.

Am văzut cum se fac minunile. Nu spun să ne ducem să predicăm sau să înviem morţii, oameni buni, dar sunt multe alte lucruri pe care le putem face. Minunile pot fi orice de la un zâmbet la a ajuta pe cineva cu orice, trebuie să învăţăm, să ne dăm seama că şi noi putem face minuni, şi nu numai asta, ci şi să le facem. Trebuie să facem NOI minuni dacă nimeni altcineva nu le face. Pe cale religioasă din nou, ne tragem din Adam şi Eva care au fost creaţi de Dumnezeu. Şi Isus practic a fost creat de Dumnezeu[nu mă contraziceţi, dacă aveţi ceva de spus în legătură cu afirmaţia asta tăceţi. În rest puteţi comenta], deci ce ne opreşte ca, dacă el a făcut minuni, să nu facem şi noi?

Este în NOI.
Wiz out.

 

Trădare

Te-am trădat, ştiu asta. Te-am lăsat. Am încercat să mi te scot din minte, dar nu am reuşit. Cum, necum, gândul mi se întoarce tot la tine, la momentele pe care le-am petrecut împreună, la intimitatea noastră, pe care nu o cunoaşte aproape nimeni, măcar nu aşa cum o cunosc eu. Mereu am ştiut că tu eşti specială, pentru mulţi este greu de observat lucrul ăsta, ei cred că tu eşti normală, ca ei sau ca alţii. Eu ştiu că nu e aşa. Din păcate sau din fericire, nu ştiu cum să o interpretez, nu sunt singurul care ştie asta. Mai sunt şi alţii. Presupun că eşti fericită sau măcar te bucuri că nu sunt singurul, ce rost ar mai fi avut atunci, unde ar fi fost simţământul de împlinire? În acelaşi timp presupun că nici mie nu mi-ar fi plăcut să te cunosc doar eu, pentru că în tine văd şi amintirea celorlalţi. Am vrut să te cunosc mai bine, să te cunosc…de tot, dar nu am reuşit, am eşuat. Nu cred că te voi putea înţelege vreodată, pentru că deşi eşti mai mereu constantă, ai momente de nebunie care m-au făcut să nu te pot înţelege. Deşi nu ai făcut niciun lucru căruia să nu îi pot găsi o explicaţie logică, trebuie să spun că nu mă aşteptam la multe. Recunosc, mi-a fost frică, mi-a fost frică nu de tine, cum poate ai crede, ci de mine. Pur şi simplu au fost câteva lucruri pe care nu am putut să le fac pentru că îmi era teamă că mă voi pierde, că îmi voi pierde luciditatea[deşi cred că este pierdută de mult], aşa că te-am trădat, poate atât pe tine cât şi pe mine. Probabil că am pierdut multe lucruri din cauza fricii mele, dar din câte ştiu, vor fi altele, asta neînsemnând, bineînţeles, că nu am resentimente că am făcut anumite gesturi care ar fi putut declanşa multe. Cel mai mult mă doare că a trebuit să te trădez, să îţi trădez încrederea pe care mi-ai acordat-o…uşor, să spunem, şi cred că am pierdut-o definitiv din cauza unor mici nimicuri care au dus încet, încet, spre dezastru. Te-am trădat.

Anul acesta, de 1 mai nu am fost la mare.

P.S.: Mă voi revanşa.

Wiz out.

 

Paşte

La mulţi Paşti Azi a fost o zi frumoasă. De fapt, toată vacanţa a fost o zi frumoasă, cu peripeţii, lucruri noi şi vechi şi linişte. Pentru prima oară în ceva timp de când sunt în Bucureşti, de fapt singura dată, astăzi m-am plimbat prin Bucureşti şi a fost linişte. Nu prea erau maşini, oameni pe străzi nici atât, şi era linişte. În mod total ne-bucureştean, nu am avut probleme cu jandarmii, mi se întâmplă cel puţin o dată pe vacanţă, dar azi nu. Linişte, e un cuvânt atât de rar întâlnit în Bucureşti, dar e bine să îl mai întâlneşti din când în când. Săptămâna asta a fost o zi frumoasă…Da, cred că se potriveşte. Vă las cu familiile/prietenii/the prieten(ă), cu cine vă place să vă petreceţi vacanţa/sărbătorile.

Wiz out.

 

Poveste[Prima]

,,Ea avea 17 ani şi era patinatoare, iar el avea 16 şi era norist. Adică în fiecare amiază mergea prin părţile ciudate ale oraşului său cu blocuri înalte, se urca pe acoperiş şi îşi petrecea toată după amiaza pâna la apus uitându-se la nori. Când culorile începeau încet, încet, să se schimbe din albastru în portocaliu, obişnuia să închidă ochii şi să adoarmă, sau să plece. Nu voia să vadă apusul singur, pentru că mereu îi aducea aminte de trecut, şi de mare. S-au întâlnit pe bloc într-o zi cu nori negri: ea repeta un salt care se încăpăţâna să nu îi iasă şi el voia să vadă ploaia care urma să vină. Cineva a făcut ca blocul pe care repeta ea să fie şi blocul pentru care îl alesese el pentru acea zi. E de la sine înţeles că nu stătea 2 zile pe acelaşi bloc, se temea de rutină, îi plăcea dinamismul. Mereu schimba ceva, blocul, cartierul, muzica pe care o asculta pe telefon.

Când a intrat şi a văzut-o, prima reacţie a fost să se întoarcă şi să plece, pentru că voia linişte atunci mai mult ca oricând. Dar ea l-a oprit[ştiu că o propoziţie nu se începe cu dar, dar îmi place mai mult aşa], i-a sugerat să rămână. Şi i-a zâmbit. Era un zâmbet sincer, fără mască, nu era unul din zâmbetele pe care le vedea la profa de franceză când voia să îi dai o notă mare pe o foaie venită de la minister, când îţi spune că nu îi pasă, sau zâmbetul celei care îţi dă sticla de 2,5 litri de cola şi îţi ţine 5 mii că nu are rest, sau zâmbetul care îţi spune “Bună ziua, bine aţi venit la Meli Melo”. Era un zâmbet sincer, altruist ar fi cuvântul potrivit. Ea voia o părere, voia să i se afirme şi de cineva din afara cercului de “uau, foarte bine” că într-adevăr este bine. A acceptat să rămână.

” Poţi să îmi spui Reea. Nu te ţin mult, e ciudat că fac asta, dar te rog să îmi spui părerea ta sinceră despre ce vei vedea.” A tras aer în piept şi a început exerciţiul. El s-a aşezat pe balustradă şi o privea: mişcările ei fluide, aproape că se vedea doar conturul mişcărilor în lumina soarelui din spatele lui. Era o expresie de mişcare, de libertate, de înălţare în ce făcea ea. O privea şi simţea linişte. La finalul exerciţiului a zâmbit, a aplaudat[un gest pe care până atunci îl privea ca pe unul automat la finalul unei reprezentaţii, şi a fost una din puţinele dăţi când a aplaudat pentru că aşa a simţit].

Când a terminat exerciţiul era epuizată, stătea cu mânile pe genunchi şi respira greu când l-a întrebat: “Ei bine, cum ţi s-a părut?” El a zâmbit şi i-a spus:  ” Reea, e greu de spus, dar când vezi cum zboară un pecăruş este prea natural ca să poţi să îi dai un nume zborului. Este ceva cu care s-a născut, şi am impresia că aşa este şi cu tine şi dansul ăsta. Este ceva natural, şi natural ar trebui să rămână. Felicitări.” şi i-a zâmbit din nou. Era ceva nou pentru ea, să i se spună mai mult decât “Vaaai, ce tare.” sau “Doamne, cât de marfă!” Dar oare chiar a fost sincer? Trebuie să fie, nu are de ce să o mintă, nu? “Merci pentru apreciere, chiar am dat tot ce am putut. Hmmm, apusul. Uite ce de culori” şi iar a zâmbit. “

Poate voi continua povestea, sau poate nu. Depinde de voi, spuneţi-mi ce părere aveţi. Chiar aş vrea să aud părerile voastre, chiar dacă îmi spuneţi că ar trebui să mă las, aşa că, citând dintr-un clasic, “da-ţi-mi reacţii”.

Wiz out.

P.S.: Chiar şi o posibilă continuare se poate regăsi printre reacţii, dacă îmi este permis să plagiez ideea cu continuarea în reaţii de la cineva )